Viața lui Ștefan cel Mare, domnitorul care a condus Moldova timp de 47 de ani

Ștefan al III-lea al Moldovei, cunoscut și sub numele de Ștefan cel Mare sau Ștefan cel Mare și Sfânt a fost principe al Moldovei între 1457 și 1504 și cel mai important reprezentant al Casei de Mușat.

În timpul domniei sale, a consolidat Moldova și i-a menținut independența în fața ambițiilor Ungariei, Poloniei și Imperiului Otoman, care încercau toate să supună acest teritoriu.

Ștefan cel Mare a dobândit faimă în Europa pentru rezistența sa îndelungată împotriva otomanilor. Pe parcursul domniei sale a dus peste 40 de războaie sau bătălii, multe dintre cele fiind victorioase – și a fost unul dintre primii care a obținut o victorie decisivă asupra otomanilor în Bătălia de la Vaslui.

wikipedia.org

CC BY-SA 4.0

A fost un om religios și a arătat acest lucru atunci când a plătit datoria Muntelui Athos față de Poartă, asigurând continuitatea Athosului ca o comunitate monahală autonomă.

Primii ani de viață și ascensiunea la putere

wikipedia.org

CC BY-SA 3.0

Ștefan cel Mare s-a născut la Borzești și a fost membru al Dinastiei Mușatinilor (una dintre cele mai importante dinastii domnitoare din Moldova).

Tatăl său, Bogdan al II-lea, a condus Moldova timp de doi ani (1449-1451) înainte de a fi ucis într-un raid condus de unchiul lui Ștefan, Petru Aron. Bogdan al II-lea asista la nunta unuia dintre boierii săi – care se pare că era în complicitate cu Petru Aron.

Ștefan cel Mare abia a scăpat cu viață, dar tatăl său a fost capturat și decapitat pe loc de fratele său vitreg Petru Aron. Între anii 1451 și 1457, Moldova era tulburată de războiul civil dintre Petru Aron și Alexăndrel (sau Alexandru al II-lea) – un nepot al lui Alexandru cel Bun.

În urma izbucnirii conflictului, Ștefan s-a refugiat în Transilvania, căutând protecția comandantului militar Ioan de Hunedoara. Ulterior, s-a mutat la curtea vărului său primar Vlad al III-lea Dracula și, în 1457, a reușit să primească 6.000 de călăreți ca ajutor militar, care au luptat în bătălia victorioasă împotriva lui Petru Aron la Doljești, lângă Roman.

În urma unei alte bătălii pierdute la Orbic, Aron a fugit în Polonia, în timp ce Ștefan a fost încoronat prinț. Doi ani mai târziu, el a condus o campanie în Polonia în căutarea lui Aron, dar a întâmpinat rezistență.

În schimb, a fost semnat un tratat între Moldova și Polonia, prin care Ștefan îl recunoștea pe regele Cazimir al IV-lea Iagello ca suzeran al său, în timp ce lui Aron i s-a interzis să intre în Moldova.

Amenințat de vecini puternici, Stefan cel Mare a respins cu succes o invazie a regelui maghiar Matei Corvinul, pe care l-a învins în bătălia de la Baia (în 1467), a zdrobit o forță tătară invadatoare la Lipnic și a invadat Valahia în 1471 (aceasta din urmă cedase până atunci puterii otomane și devenise vasală a acesteia).

Când sultanul otoman Mahomed al II-lea a lansat un atac de represalii asupra Moldovei, Ștefan cel Mare i-a învins pe invadatori în Bătălia de la Vaslui din 1475, o victorie care a oprit temporar înaintarea turcilor.

Ștefan a fost învins la Războieni (Bătălia de la Valea Albă) în anul următor, dar otomanii au fost nevoiți să se retragă după ce nu au reușit să cucerească niciun castel semnificativ, deoarece armata otomană a început să fie afectată de ciumă.

Ștefan cel Mare a căutat un ajutor european împotriva turcilor, dar nu a avut succes.

Acesta a ajutat la înlăturarea fratelui lui Vlad Țepeș, Radu cel Frumos, care se convertise la islam și care a devenit ulterior comandantul otoman al Valahiei, apoi l-a instalat pe tron pe Laiotă Basarab cel Bătrân în speranța de a readuce Valahia în tabăra creștină.

Acest lucru s-a dovedit a fi iluzoriu, deoarece Laiotă i-a întors rapid spatele lui Ștefan, considerând că protecția otomană l-ar ajuta mai bine să-și consolideze domnia. Cu sprijinul lui Ștefan cel Mare, Laiotă a fost înlăturat de pe tron în 1482 de către Vlad Călugărul, fratele lui Vlad Țepeș, iar pentru restul secolului al XV-lea, Valahia a rămas relativ stabilă sub conducerea sa.

După 1484, când a pierdut cetățile Chilia Nouă și Cetatea Albă în fața unei invazii otomane, Ștefan a trebuit să se confrunte nu numai cu noi atacuri turcești, pe care le-a învins din nou în data de 16 noiembrie 1485 la lacul Catlabuga și la Șcheia pe râul Siret în martie 1486, ci și cu planurile poloneze privind independența Moldovei.

În cele din urmă, în data de 20 august 1503, a încheiat un tratat cu sultanul Beyazid al II-lea care păstra autonomia Moldovei, cu prețul unui tribut anual către turci.

Începând cu secolul al XVI-lea, Principatul Moldovei a petrecut 300 de ani ca vasal otoman.

Bătălia de la Codrii Cosminului

Andrei Stroe, CC BY 3.0

În ultimii ani ani de viață, Ștefan cel Mare a făcut față cu succes unei invazii poloneze, învingându-i pe polonezi în Bătălia de la Codrii Cosminului.

După pierderea de către moldoveni a cetăților Chilia și Cetatea Albă, amenințarea otomană părea mai evidentă. Regele Ioan I Albert al Poloniei era suzeran al Moldovei și, când Ștefan cel Mare i-a cerut asistență militară, s-au întâlnit, în 1494, la conferința de la Levoca, unde, împreună cu regele Ladislau al II-lea al Ungariei și electorul Johann Cicero de Brandenburg, au pus la cale planurile unei expediții împotriva Porții.

Obiectivul era recucerirea cetăților Chilia și Cetatea Albă. Cu toate acestea, în circumstanțe inexplicabile, Ștefan a primit rapoarte din Ungaria, conform cărora Ioan Albert se pregătea să-l plaseze pe propriul său frate, prințul polonez Sigismund (mai târziu rege, ca Sigismund I cel Bătrân), pe tronul Moldovei.

Până în 1497, Ioan Albert a reușit să adune 80.000 de oameni și se pregătea pentru expediție – când Ștefan cel Mare a invadat Galiția și a jefuit-o. Planurile pentru invazia otomană au fost lăsate deoparte și Ioan Albert a mers, în schimb, împotriva Moldovei.

Campania a început cu stângul. Ioan Albert a intrat în Moldova pe la Hotin și a hotărât să nu cucerească cetatea, ci să se îndrepte direct spre capitala Suceava.

După asediul eșuat al Sucevei (din 26 septembrie – 16 octombrie)  și din cauza faptului că armata sa se confrunta cu foamete, boli, vremea rea – și, în plus, iarna geroasă se apropia – Ioan Albert a fost nevoit să ridice asediul. După unele negocieri, polonezii au părăsit Suceava în data de 19 octombrie.

Ioan Albert a acceptat condițiile de retragere ale lui Ștefan cel Mare, dar mai târziu a decis să rupă înțelegerea.

A fost o greșeală pe care Ștefan cel Mare o aștepta dintotdeauna: în data de 26 octombrie, el a întins o ambuscadă polonezilor în timp ce aceștia mărșăluiau pe un drum îngust care trecea printr-o zonă împădurită cunoscută sub numele de Codrii Cosminului.

Bătălia a durat trei zile, oamenii lui Ștefan reușind să alunge armata invadatoare. În același timp, un contingent moldovenesc a interceptat în data de 29 octombrie o forță de ajutor poloneză adunată în grabă și a anihilat-o la Lențești.

Cu toate acestea, odată ajunși în spațiu deschis, polonezii au reușit din nou să profite de cavaleria lor, iar acea parte a trupelor rămase a reușit să treacă înapoi în Polonia – în ciuda ultimului efort al lui Ștefan cel Mare de a distruge armata regelui, atunci când aceasta încerca să treacă râul Prut la Cernăuți.

După această campanie eșuată, polonezii nu au mai amenințat Moldova pentru tot restul domniei lui Ștefan cel Mare.

Moartea lui Ștefan cel Mare

historia.ro

În 1462, în timpul asaltului de la Chilia Nouă, Ștefan cel Mare a fost împușcat în picior. Rana nu s-a vindecat niciodată complet. În 1486, în timpul bătăliei de la Șcheia, calul său a fost rănit. Amândoi au căzut, iar Ștefan a fost prins sub cal.

Incidentul i-a agravat vechea rană de la picior.

De-a lungul timpului, el a chemat la curtea sa regală numeroși medici sau vraci care au încercat să îi vindece rana. Printre aceștia s-au numărat Hermann, „bacalaurio in medicina”, astrologul Baptista de Vesentio, maestrul Zoano barbero din Genova (în 1468), Isaac Beg (în 1473), Mateo Muriano din Veneția (în 1502), și Hieronimo di Cesena din Veneția (în 1503).

Spre sfârșitul vieții sale, Ștefan cel Mare a suferit de gută, care i-a afectat mâinile și picioarele.

În data de 9 noiembrie 1503, Vladislav, rege al Ungariei, i-a scris dogelui din Veneția: „Voievodul Moldovei este chinuit de o boală veche”. În data de 30 iunie 1504, rana lui Ștefan cel Mare a fost cauterizată de medicii prezenți la Suceava (unul dintre ei fiind Hieronimo di Cesena din Veneția). Operația i-a provocat dureri mari bătrânului conducător, care a murit două zile mai târziu, în dimineața zilei de 2 iulie 1504.

wikipedia.org

DP

Acesta fost înmormântat la Mănăstirea Putna.

Canonizarea lui Ștefan cel Mare

wikimedia.org

Public Domain

Ștefan cel Mare este perceput de Biserica Ortodoxă Română ca un apărător al credinței, al Bisericii și al întregii creștinătăți. Opoziția lui Ștefan față de Imperiul Otoman a protejat întreaga Europă de o invazie.

După bătălia de la Vaslui, Papa Sixtus al IV-lea l-a numit pe Ștefan „Campionul lui Hristos” (Athleta Christi). Se spune că a construit 44 de biserici și mănăstiri, printre care și mănăstirea Voroneț, mănăstirea Putna sau mănăstirea Neamț.

Geboiu Dumitru Mihai 

CC BY-SA 3.0 ro

La sfârșitul secolului al XX-lea, Biserica Ortodoxă Română a decis să-l canonizeze pe Ștefan cel Mare. Canonizarea a fost promulgată în data de 20 iunie 1992 de către Sinodul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române. Ștefan cel Mare este numit „Sfântul Voievod Ștefan cel Mare”. Sărbătoarea sa în calendarul ortodox românesc este 2 iulie, ziua morții sale.

Mai multe curiozități despre Ștefan cel Mare găsești în cartea Viața lui Ștefan cel Mare, de Mihail Sadoveanu, pe care o poți comanda de pe libris.ro.

Citește și: 18 curiozități interesante despre Vlad Țepeș, voievodul care a luptat pentru eradicarea hoției