Șahul: „Sportul minții” care are o istorie de 1.500 de ani
„Într-o zi, un ambasador al regelui din Hind (denumirea în limba persană a Indiei) a sosit la curtea persană a lui Cosroes și, după un schimb de idei, a oferit și darurile bogate din partea suveranului său.
Printre aceste daruri se afla o tablă făcută din piese de abanos și fildeș sculptate în mod curios. Apoi a lansat o provocare: O, mare rege, cheamă-ți înțelepții și cere-le să rezolve misterele acestui joc. Dacă vor reuși, stăpânul meu, regele Hindului, îți va plăti tribut în calitate de stăpân suprem, dar dacă vor eșua, va fi o dovadă că perșii sunt de un intelect inferior și vom cere tribut din partea Iranului”.
Acest fragment din povestea persană Shahnameh („Cartea regilor”) este cea mai veche mențiune cunoscută despre originea șahului. Potrivit autorului său, poetul Fedrusid, jocul ar fi luat naștere în secolul al VI-lea, ca urmare a unei dispute pentru tronul Hind (India) între frații Gav și Talhand: acesta din urmă a fost ucis în luptă, iar mama sa, nemulțumită, i-a reproșat lui Gav că și-a ucis fratele.
El a negat acest lucru și, pentru a-și dovedi nevinovăția, a reconstituit bătălia folosind piese de fildeș reprezentând cele patru unități de luptă ale armatei: infanteria, cavaleria, elefanții și carele.
O mare familie
Indiferent dacă această poveste este adevărată sau nu, se știe că șahul își are originile în jocul descris de către Fedrusid: „chaturanga”, al cărui nume înseamnă „patru divizii”, cu referire la cele patru piese care simbolizează unitățile armatei indiene.
Shakko, CC BY-SA 3.0
Chaturanga, predecesorul șahului, se juca cu cinci tipuri de piese: un rege, un elefant, un cavaler și un car în rândul din spate și patru infanteriști în rândul din față. Existau două variante ale jocului, una pentru patru jucători și una pentru doi; în cea din urmă, fiecare jucător avea un rege, un general, opt infanteriști, doi elefanți, doi cai și două care, după modelul șahului de astăzi.
wikimedia.org
Dar adevărul este că șahul este doar cel mai cunoscut sport al minții și face parte dintr-un grup mare de jocuri similare, printre care se numără shogi japonez, xiangqi chinezesc sau makruk thailandez.
Pentru ca un joc să fie considerat ca făcând parte din „familia șahului”, acesta trebuie să îndeplinească două condiții: să nu existe factori de șansă (de exemplu, zaruri, ca în unele jocuri similare) și victoria să depindă de capturarea unei singure piese, regele.
Popularitatea sa explică marea diversitate a pieselor și a regulilor: există mai mult de 200 de tipuri de piese de șah, pe care istoricul David Parlett – un specialist în istoria jocurilor – le-a compilat în cartea sa „The Oxford History of Board Games”.
În versiunea internațională a jocului, doar șase sunt considerate a fi piese standard: pionul, tura (sau turnul), nebunul, calul, regina și regele. Jocurile înrudite au propriile piese care reflectă tradiția militară a fiecărui loc: de exemplu, xiangqi are tunuri, iar shogi are sulițari.
Șahul era deja o distracție internațională la mijlocul Evului Mediu. Drumul Mătăsii și imperiile musulmane au adus acest joc din Persia în Europa și Asia
Motivul acestei diversități poate fi atribuit, pe de o parte, marilor rute comerciale eurasiatice (în special Drumul Mătăsii) și, pe de altă parte, imperiilor musulmane din Evul Mediu.
Arabii au adoptat multe obiceiuri persane, inclusiv acest joc care devenise popular la curtea Imperiului Sassanid și l-au răspândit în Europa și Asia. Din limba persană provine și expresia shah mat, „regele este terminat”.
Documentele istorice și descoperirile arheologice arată că șahul era deja o distracție internațională la mijlocul Evului Mediu.
A fost jocul favorit al unor monarhi renumiți, precum Ivan cel Groaznic și califul Harun al-Rashid, care i-a dăruit un set de fildeș împăratului Carol cel Mare. O colecție magnifică de 78 de piese vikinge realizate din colți de morsă datează, de asemenea, din această perioadă.
British Museum , CC BY-SA 4.0
British Museum , CC BY-SA 4.0
Este interesant de observat modul în care evoluția pieselor reflectă caracteristicile din fiecare epocă și zonă: avem un exemplu în acest sens la sfârșitul secolului al XV-lea, când șahul a devenit deosebit de popular în Europa.
Marcobeltrametti, CC BY-SA 4.0
În acel moment, mai multe piese au fost transformate considerabil pentru a fi adaptate în conformitate cu cerințele și caracteristicile curților europene: consilierul, o piesă introdusă de persani, a fost transformat în regină, iar nebunul și tura au luat diferite înfățișări în funcție de țară, până când formele lor actuale au fost acceptate ca fiind internaționale.
De la plăcere la politică
Liberale da Verona
Până în secolul al XV-lea, șahul a fost, în esență, o activitate a claselor superioare; în plus, partidele aveau tendința de a fi foarte lungi, deoarece regina și nebunul aveau mișcări limitate la câteva pătrate. Schimbarea acestor piese a transformat șahul în ceva mult mai complex și strategic, o adevărată competiție intelectuală.
The New York Times
Au început să fie organizate turnee, iar în 1834 a avut loc primul campionat internațional cunoscut, disputat între britanicul Alexander McDonnel și francezul Louis-Charles de la Bourdonnais, care a devenit primul campion mondial de șah, deși era încă un titlu neoficial.
El a fost succedat de britanicul Howard Staunton, care a jucat un rol important în standardizarea pieselor și a regulilor de joc și în promovarea șahului la nivel internațional.
Staunton a luat decizia de a adopta designul înregistrat cu un deceniu mai devreme de un designer pe nume Nathaniel Cooke, cu figurile care astăzi reprezintă diferitele piese. Toate acestea au contribuit la conferirea unui caracter oficial campionatelor și federațiilor de șah din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Apariția celor două războaie mondiale și, mai târziu, a Războiului Rece au dat o altă turnură jocului și l-au transformat nu doar într-un sport intelectual, ci și într-o bătălie politică.
Anii 1950 și 1960 au fost marcați de dominația absolută a jucătorilor din URSS: între 1951 și 1969, toți campionii mondiali au fost cetățeni sovietici și au fost organizate două turnee sub numele „Uniunea Sovietică împotriva restului lumii”, în care Uniunea Sovietică a înfruntat o echipă de jucători internaționali și a câștigat în ambele ocazii. În ciuda acestui lucru, șahul nu a fost inclus în Jocurile Olimpice până în anul 2000.
Bărbați, femei și mașinării
– Poster.us.com
De la introducerea sa în Europa, șahul a urmat căi diferite pentru bărbați și femei, uneori chiar și în ceea ce privește modul de joc: existau cluburi și turnee separate pentru fiecare sex, chiar și cu reguli diferite, iar jocul prin corespondență a devenit deosebit de popular printre doamnele aristocrației și ale nobilimii.
Felix Mittermeier
Cu toate acestea, o a treia inteligență era pe cale să intre în joc: inteligența artificială. Primul program de șah capabil să joace o partidă adevărată a fost MacHack VI, dezvoltat în 1967 de un student de la Massachusetts Institute of Technology; deși primele sale rezultate au fost destul de slabe, o remiză și patru înfrângeri. Dar, doar 20 de ani mai târziu, programele erau suficient de dezvoltate pentru a învinge majoritatea jucătorilor profesioniști.
Anul 1996 a marcat istoria șahului. Unul dintre aceste programe, Deep Blue, a câștigat o partidă împotriva campionului mondial Garri Kasparov, deși rusul a sfârșit prin a câștiga turneul cu trei victorii, două remize și o înfrângere. Însă, un an mai târziu, în 1997, Deep Blue și-a luat „revanșa” – dacă ar fi posibil așa ceva pentru un program – și a câștigat turneul cu două victorii, o înfrângere și trei remize.
Alois Grundner
În fiecare an, 20 iulie este sărbătorită ca fiind Ziua Mondială a Șahului, pentru a celebra înființarea Federației Internaționale de Șah (FIDE) sau a Federației Mondiale de Șah. Cunoscută și ca Ziua Internațională a Șahului, ziua este sărbătorită de milioane de jucători de șah din întreaga lume.