Rhinocolura: Orașul-închisoare din Egiptul Antic ai cărui locuitori nu aveau nas
În urmă cu mai bine de 3.000 de ani, în deșertul Sinai se afla un oraș-închisoare diferit de oricare alt oraș din lume: toți locuitorii erau mutilați. Protejat de un zid cu un perimetru de aproape 500 de metri și de turnuri înalte de 20 de metri, nimeni nu a reușit vreodată să fugă din acest oraș.
Grecii au fost cei care au numit fortăreața Rhinocolura, din cauza fețelor ciudate ale locuitorilor săi. Niciunul dintre ei nu avea nas. Viața între zidurile orașului era terifiantă. Toți locuitorii erau infractori, nu aveau apă potabilă, iar hrana era rară în această zonă deșertică. Trăiau cu greu din vânarea unor prepelițe care zburau deasupra orașului.
Karl Richard Lepsius (1810–1884)
Misterul a înconjurat acest oraș timp de secole. Unii istorici îi apără existența, iar alții insistă că este pur și simplu un mit. Există multe dovezi care sugerează că Rhinocolura a fost un loc real și că a fost ridicat în urmă cu mai bine de 3.000 de ani, mai precis în anul 1300 î.Hr.
Problema este că toate scrierile care vorbesc despre Rhinocolura datează de la 1.000 de ani după înființarea orașului-închisoare.
Dar cheia ar putea să se afle în Marele Edict al lui Horemheb, o placă din piatră care conține legile ultimului faraon al celei de-a 18-a dinastii egiptene, care a domnit între 1321 și 1293 î.Hr.
Tăblița din piatră conține texte care îi avertizează pe cetățeni că oricine fură de la cineva care lucrează cu faraonul va comite „o greșeală” și că faraonul „o va corecta prin dispozițiile sale excelente”.
Aceste prevederi stipulează că infractorii vor continua să trăiască, dar vor suferi o pedeapsă aspră: le va fi tăiat nasul și vor fi nevoiți să își petreacă restul zilelor în Tharu (botezat mai târziu Rhinocolura de către greci), un oraș înconjurat de ziduri la marginea deșertului, fără hrană sau apă potabilă.
Captmondo, CC BY-SA 3.0
Faraonul Horemheb a reușit să intre în istorie pentru că a încercat să șteargă amintirea lui Tutankhamon, a tatălui său, Akhenaton, și a soției acestuia, Nefertiti. Din fericire, nu a reușit, dar a inițiat o tradiție de pedeapsă care avea să continue timp de generații.
Rinocolura a fost precum o închisoare de maximă securitate. Locuitorii săi nu puteau fi niciodată reintegrați în societate.
Mutilarea i-ar fi dat de gol că erau nelegiuitori, așa că fuga nu era o opțiune pentru ei. În plus, numeroși soldați păzeau ieșirile din oraș.
Le rămăsese doar posibilitatea de a încerca să supraviețuiască între zidurile orașului, ceea ce însemna că erau nevoiți să se întoarcă la infracțiuni pentru a continua să trăiască. Această posibilitate nu conta pentru conducătorii egipteni, deoarece singurele lor victime nu puteau fi decât alți infractori.
Deși poate părea o pedeapsă ciudată în ziua de astăzi, decizia de a construi Rhinocolura a fost văzută ca un act de bunătate din partea faraonului.
Într-o perioadă în care domnea principiul „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, Horemheb a decis să cruțe viețile criminalilor și să le ofere o șansă de a continua să trăiască într-un oraș cu alții ca ei, în ciuda condițiilor extreme de supraviețuire. Un semn de clemență.
Jean-Léon Gérôme
Dar ceea ce a părut a fi o tortură timp de atâția ani s-a dovedit a fi unul dintre cele mai prospere locuri din Egipt. În anii 1880, un arheolog a descoperit dovada că orașul locuitorilor cu nasul tăiat a existat cu adevărat. Dar abia în urmă cu 10 ani, un grup de arheologi a descoperit ceva neașteptat.
Aceștia căutau dovezi că Rhinocolura era un oraș îngrozitor, în care oamenii aveau puține șanse, și au fost uimiți să descopere că se aflau în fața unuia dintre cele mai mari orașe ale Egiptului antic.
Oamenii au lăsat totul deoparte pentru a-și uni forțele și a construi un oraș uriaș care a fost ținut minte timp de mii de ani.
Scriitorul grec Herodot a relatat că un faraon antic, despre care se crede că ar fi fondatorul Rhinocolura, i-a condamnat pe criminali să construiască ziduri incredibil de înalte.
Mutilarea unor părți ale feței drept pedeapsă
Mutilarea părților proeminente ale feței (nas, urechi, buze) are o istorie îndelungată ca pedeapsă pentru distrugerea personalității individului, fie că este vorba de furt, crimă sau pur și simplu din cauza infidelității.
Nasul a fost elementul principal al fizionomiei încă din cele mai vechi timpuri. Grecii au făcut o întreagă analiză a acestuia, care nu numai că influența aspectele estetice, dar putea fi folosit și pentru a determina caracteristicile personalității.
În cele mai multe cazuri, nasul era tăiat ca pedeapsă pentru o crimă, dar putea fi legat și de răzbunarea unui soț împotriva unei amante, de o luptă între rivali sau de o rană de război.
Tăierea nasului nu era un obicei practicat doar în societatea egipteană. De la codul lui Hammurabi la papirusurile egiptene, de la scrierile hinduse la descrierile obiceiurilor societăților precolumbiene din America, se menționează despre această practică.
Mutilarea a fost o pedeapsă în legile din mai multe civilizații pentru a pedepsi corupția, infidelitatea, adulterul sau furtul. Dar chiar și unii conducători au folosit-o în mod capricios împotriva oamenilor pentru infracțiuni minore, a sclavilor sau pur și simplu a celor cu un statut social inferior. Acest tip de pedeapsă a fost foarte răspândit în India, unde au început să se facă reconstrucții ale nasului, ele stând la originea operațiilor plastice de astăzi.
Mutilarea a fost o metodă obișnuită de pedeapsă pentru infractorii din Imperiul Bizantin, dar a jucat și un rol în viața politică a imperiului.
Primul care a interzis aceste practici de mutilare a fost spaniolul Alfonso al X-lea cel Înțelept, rege al Castiliei. În ciuda acestui fapt, tăierea nasului a continuat să fie folosită ca pedeapsă. În secolul al XVI-lea, Papa Sixt al V-lea a dorit să descurajeze hoții care pândeau la periferia Romei, adoptând un decret prin care cei prinși erau condamnați la tăierea nasului.
În același timp, în Anglia, oricine scria sau răspândea calomnii împotriva regelui era condamnat la tăierea nasului sau a urechilor. O pedeapsă de care a scăpat Daniel Defoe, autorul cărții „Robinson Crusoe”, care era cât pe ce să fie condamnat pentru că a publicat pamflete împotriva monarhului.
Mutilarea operelor de artă
Walters Art Museum
Având în vedere acest context, nu este surprinzător faptul că multe dintre sculpturile din antichitate, chiar și multe dintre cele care sunt în stare perfectă, nu au nas. Cauzele pot fi multiple. Una dintre ele este răzbunarea. Atunci când a avut loc o schimbare de guvern, noii conducători au recurs la mutilarea statuilor.
Alteori, ca în cazul multor sculpturi egiptene, poate fi vorba de rasism. A existat un curent de conducători care nu doreau să fie asociați cu rasa africană și au decis să elimine nasurile din multe opere de artă pentru a ascunde această „rasă”. Pe de altă parte, la altele, cum ar fi Marele Sfinx de la Giza, absența nasului este cauzată de eroziunea materialelor, fiind vorba de piese mici și foarte bine sculptate, acestea au o bază mică, ceea ce înseamnă că sunt printre primele care se sparg.