„Pietrele Soarelui”, instrumentele care îi ajutau pe vikingi să navigheze: Funcționau ca o busolă
Cum au navigat vikingii în apele reci și învolburate ale Atlanticului de Nord și nu numai timp de secole, ferindu-se de iceberguri și orientându-se chiar și în condiții meteo nefavorabile, înainte de apariția busolelor?
picryl.com
Acum, o serie de simulări computerizate par să acrediteze un instrument misterios menționat adesea în poveștile popoarelor nordice: cristalele polarizante sau „pietrele Soarelui”. Potrivit studiului, publicat în Royal Society Open Science, aceste pietre puteau fi folosite de fapt pentru a urmări poziția Soarelui chiar și atunci când cerul era complet acoperit de nori, vikingii reușind astfel să se orienteze.
Mai exact, pe lângă excelentele cunoştinţe astronomice şi maritime pe care le aveau, vikingii priveau spre cer prin aceste pietre ale Soarelui pentru a determina poziţia exactă a astrului, invizibil cu ochiul liber în condiţii meteorologice nefavorabile, deducând astfel direcţia corectă pentru ambarcaţiunile lor.
Barnabas Davoti
Nu există nicio urmă de cristale polarizante în diferitele epave vikinge descoperite până în prezent. Cu toate acestea, o posibilă dovadă indirectă a utilizării lor provine de la un cristal mic și pătrat găsit la bordul unei epave britanice din secolul al XVI-lea care s-a scufundat în 1592 în apropierea insulei Alderney din Canalul Mânecii. Este posibil ca marinarii britanici din trecut să fi știut unele dintre secretele navigației de la vikingii care au navigat în acele ape înaintea lor.
CC BY-SA 3.0
Ipoteza cercetătorilor, în urma testelor efectuate, a fost că anumite cristale deosebit de pure, cum ar fi cele de calcit, precum Spat de Islanda, o varietate deosebit de transparentă de calcit, ar putea fi utilizate pentru a detecta polarizarea luminii solare – fenomenul care apare atunci când lumina întâlnește un obstacol în calea sa, cum ar fi ceața.
Observând cerul prin aceste pietre și exploatând proprietățile lor de birefringență (dublarea prin refracție a unei raze de lumină la pătrunderea în anumite medii), a fost posibilă urmărirea direcției de polarizare a luminii și, astfel, a poziției Soarelui pe cer, necesară pentru a stabili traseul pe ape. Dar putea această tehnică să funcționeze cu adevărat?
Dan Lundberg CC BY-SA 2.0 DEED
Oamenii de știință de la Universitatea Eötvös Loránd din Budapesta, Ungaria, au efectuat simulări computerizate ale călătoriilor vikingilor între orașul Bergen, Norvegia, și așezarea Hvarf de pe coasta de sud-est a Groenlandei. Această călătorie spre vest ar fi necesitat trei săptămâni de navigație pe o barcă vikingă tipică, cu o viteză de 11 km/h.
Cercetătorii au simulat 3.600 de călătorii pe vreme frumoasă, între echinocțiul de primăvară și solstițiul de vară, variind parametrii precum intensitatea acoperirii norilor, tipul de cristal folosit și numărul de ori în care marinarii l-au folosit. De fiecare dată când pietrele au fost folosite, cursul a fost ajustat. Atunci când marinarii din cadrul simulării au folosit cristalele de patru ori pe zi, aceștia au ajuns în Groenlanda între 32% și 59% din timpul necesar acelei călătorii.
Dar atunci când le-au consultat la fiecare trei ore, au ajuns acolo între 92% și 100% din timp.
Cheia succesului, pe lângă frecvența observațiilor, a fost distribuția egală a acestora de-a lungul zilei, cu un număr egal de „citiri” ale pietrelor dimineața și după-amiaza.