Motivul pentru care Socrate, cel dintâi filosof al antichităţii, a fost condamnat la moarte
Socrate este considerat de mulți ca fiind părintele fondator al filosofiei occidentale și una dintre cele mai enigmatice figuri din istoria antică. El nu a scris nimic, astfel încât toate informațiile despre filosoful grec au fost transmise prin intermediul scrierilor contemporanilor și elevilor săi, în principal ale strălucitului său elev Platon.
Era anul 399 î.Hr. când filosoful septuagenar Socrate a fost judecat în Atena, fiind acuzat de dușmanii săi de o faptă gravă: impietate.
Acuzația suna în felul următor: „Meletos îl acuză prin jurământ pe Socrate, fiul lui Sophroniscus, din Alopece: Socrate nu recunoaște zeii în care crede orașul și introduce noi divinități. De asemenea, comite crime prin coruperea tinerilor. Pedeapsa cerută: moartea”.
François-André Vincent
Infracțiunea de impietate fusese introdusă în legislația ateniană cu câteva decenii mai devreme. Un anume Diopites, probabil un preot sau un ghicitor, o propusese în timpul Războiului peloponesiac, iar de atunci a fost aplicată și în alte cazuri, aproape întotdeauna cu intenția de a persecuta un rival politic.
Așa s-a întâmplat și în cazul lui Socrate. Acuzatorul său, Meletos, un tânăr poet, acționa în numele altor două personaje pe nume Anytos și Lycon, bine cunoscuți ca politicieni democrați în Atena.
Scopul final al acuzației era clar: voiau să reducă la tăcere pentru totdeauna un individ care îi deranja, fiind un critic al tradițiilor și pe care mulți îl identificau drept un alt sofist, adică unul dintre acei falși înțelepți care au introdus în rândul tinerilor detașarea de religie.
De altfel, printre prietenii și susținătorii acestui ciudat „înțelept” se numărau marele Alcibiade și tiranicul Critias, doi politicieni pe care mulți îi considerau dușmani ai democrației.
Trecuseră cinci ani de la sfârșitul Războiului Peloponesiac și, deși o amnistie generală pusese capăt disensiunilor dintre partidul oligarhic – care patronase regimul celor Treizeci de Tirani în 404 î.Hr. – și partea populară, care a obținut restaurarea democrației, multe ranchiuni au rămas, fără îndoială, printre atenieni. Într-o astfel de atmosferă a avut loc procesul lui Socrate.
Calm și sfidător
Socrate a fost judecat de un tribunal al poporului. Acest tribunal, format din 500 de cetățeni, trebuia să pronunțe sentința după ce îi audia pe acuzator și pe acuzat.
Platon și Xenofon, doi dintre discipolii lui Socrate, au consemnat lungul discurs pe care filosoful l-a ținut cu această ocazie. Hotărât să evite orice gest de supliciu, Socrate și-a expus conduita pe care a avut-o toată viața, care, în opinia sa, a fost întotdeauna în slujba adevărului și a educației concetățenilor săi.
Raphael
El a declarat că nu a acționat niciodată ca sofist, deoarece nu a ținut cursuri și nici nu a fost plătit pentru asta și că a fost întotdeauna un bun cetățean. Ca dovadă a acestei din urmă afirmații, a amintit participarea sa la bătăliile de la Potidea, Amphipolis și Delion din timpul Războiului Peloponesiac.
Socrate, care s-a apărat de unul singur, a sfidat curtea, dând dovadă de o ironie caustică pe durata întregului proces, spunând atenienilor că ar trebui răsplătit pentru ceea ce a făcut în planul trezirii conştiinţelor.
Socrate a insistat asupra faptului că scopul său nu era de a interveni în procesele democrației, ci doar de a perfecționa morala cetățenilor, îndemnându-i să aibă grijă să cunoască esențialul. De aici și obiceiul său de a îi face pe oameni să se întrebe ce este virtutea, dreptatea, pietatea, adevărata bunătate, încurajându-i să caute răspunsuri la aceste întrebări fără a se preocupa de bani sau de putere.
Socrate a îndrăznit chiar să-și amintească cum oracolul din Delfi, consultat cândva de vechiul său prieten Cheerephon, l-a recunoscut ca fiind „cel mai înțelept dintre greci”.
Afirmația lui Socrate a fost percepută ca o aroganță de judecători, aceștia găsindu-l vinovat.
La Atena, cei condamnați în cadrul acestui prim vot aveau dreptul de a propune o pedeapsă alternativă la cea solicitată anterior de acuzare, care în cazul lui Socrate era moartea.
Condamnarea la moarte
Filosoful a ținut apoi un al doilea discurs în care s-a prezentat ca un binefăcător al tuturor concetățenilor săi. Socrate a adăugat că, pentru a-și mulțumi prietenii, ar fi fost de acord să plătească o mică amendă, dar ceea ce nu era dispus să facă era să-și schimbe comportamentul, pentru că nu se temea de moarte.
Mai mult, a adăugat că în „Viața de Apoi”, sufletul său ar putea să întâlnească oameni foarte valoroși și să-și continue acolo dialogurile: „Să-și petreacă timpul examinându-i și cercetându-i pe cei de acolo, ca și acum pe cei de aici, pentru a vedea cine dintre ei este înțelept, și cine se crede înțelept și nu este”.
Această pledoarie a fost urmată de cel de-al doilea vot, în care juriul l-a condamnat la moarte cu o majoritate de 280 de voturi la 220, cu mult mai mult decât în cazul precedent. În scurte cuvinte de adio, Socrate i-a iertat pe judecători și a insistat asupra faptului că nimeni nu știe dacă moartea este bună sau rea.
Mai multe detalii despre procesul lui Socrate găsești în cartea „Procesul lui Socrate”, de Claude Mosse, volum disponibil pe libris.ro.
Sfârșitul filosofului
Deși execuția celor condamnați la moarte obișnuia să aibă loc aproape imediat după citirea verdictului, în cazul lui Socrate a fost amânată cu o lună.
Procesul a coincis cu festivalul Delias, când o navă se îndrepta din Atena spre insula Delos pentru festivalul organizat în onoarea lui Apollo. În acea perioadă nu era legal să execuți pe cineva și s-a întâmplat ca vânturile să întârzie întoarcerea corabiei pentru 30 de zile.
În această perioadă, prietenii au putut să-l viziteze pe deținut și să discute cu el. Dialogul lui Platon, Dion, povestește cum discipolii săi i-au propus o evadare ușoară din acea închisoare, dar Socrate a refuzat, deoarece dorea să se supună legilor orașului în care trăise dintotdeauna. În Phaedo, Platon relatează conversația lui Socrate cu prietenii săi în ultimele ore de viață.
Filosoful a încercat să-i consoleze, discutând despre nemurirea sufletului. În plus, le-a oferit diverse argumente, spunându-le și o relatare mitică a judecății sufletelor în lumea cerească de dincolo.
În cele din urmă, Socrate și-a luat rămas bun de la ei, a băut cucuta și a murit otrăvit.
Jacques-Louis David
Această moarte, curând resimțită ca o crimă scandaloasă a democrației ateniene, a fost cea care a făcut din Socrate o figură emblematică a libertății intelectuale, o paradigmă a adevăratului înțelept, un exemplu de gânditor dispus să-și apere convingerile morale împotriva oricărui obstacol.
După 2.500 de ani de la moartea sa, filosoful antic grec Socrate a fost achitat într-un proces rejudecat, simbolic, în Grecia.