Misterul cerului nopții: De ce vedem întotdeauna doar o singură parte a Lunii
Pământul se învârte în jurul Soarelui o dată la 365 de zile și, de asemenea, se rotește pe axa sa o dată la 24 de ore. Nici Luna nu stă pe loc: Luna efectuează o orbită completă în jurul Pământului în raport cu stelele fixe o dată la fiecare 27,3 zile (perioada sa siderală).
Întrucât Pământul se deplasează și el în același timp pe orbita sa în jurul Soarelui, durează puțin mai mult până când Luna ajunge în aceeași fază în raport cu Pământul, adică circa 29,5 zile (perioada sa sinodică).
Așadar, Luna se rotește, Pământul se rotește și el, dar de ce vedem doar o singură parte a satelitului nostru natural?
De ce luna este vizibilă doar dintr-o singură parte?
Neven Krcmarek
Cu multe miliarde de ani în urmă, când sistemul solar abia se forma, ambele emisfere ale Lunii puteau fi observate de pe Pământ. În timp, câmpul gravitațional al planetei noastre a încetinit viteza de rotație a satelitului, atât în jurul său, cât și în jurul Pământului, aducându-le în cele din urmă la aproximativ aceeași valoare.
Din cauza acestei sincronizări a rotației, atunci când privim Luna de pe Pământ, putem vedea numai o parte a sa.
Această observație îi face pe mulți oameni să creadă că satelitul este literalmente suspendat în spațiu într-o singură poziție. Procesul de rotație axială a Lunii poate fi văzut clar din poziția stelei Polaris – în imaginile realizate de navele spațiale.
În plus, dacă studiați imaginile accelerate ale schimbărilor de fază lunară, puteți vedea cum satelitul se balansează ușor, un fenomen numit librație lunară. Datorită acestuia, putem vedea nu 50% din suprafața Lunii, ci 59%.
Neven Krcmarek
Această oscilație se datorează formei geometrice a orbitei satelitului: deoarece este eliptică, distanța dintre Lună și Pământ variază de-a lungul călătoriei sale în jurul planetei. Astfel, în punctul cel mai apropiat de noi, corpul ceresc se rotește pe axa sa mai încet decât în timpul orbitei, astfel încât emisfera vestică este vizibilă la 8 grade mai departe. În schimb, rotația axială este mai rapidă în punctul cel mai îndepărtat, ceea ce face ca cele 8 grade în plus să fie deja vizibile pe partea estică a Lunii.
Citește și: O lume fără Lună: Ce s-ar întâmpla cu Pământul dacă satelitul nostru natural ar dispărea
Cum arată „fața întunecată” a Lunii
Sergio Calleja (Life is a trip) CC BY-SA 2.0 DEED
Fața ascunsă (sau Fața invizibilă, ori nevăzută) a Lunii este emisfera Lunii opusă celei care este vizibilă de pe Pământ. Este denumită uneori „fața întunecată” a Lunii. Deși nu este întuneric absolut pe fața ascunsă a Lunii, aceasta este denumită adesea „partea întunecată a Lunii”, pentru că este mai puțin cunoscută și mai puțin explorată decât fața vizibilă.
Prima dată când omenirea a reușit să se uite la partea întunecată a Lunii a fost în 1959, când stația sovietică Luna-3 a realizat imagini ale acestei părți și le-a trimis înapoi pe Pământ. Iar în 1968, astronauții navei spațiale Apollo 8 au reușit să o vadă cu ochii lor.
După cum au arătat observațiile acestora, cele două emisfere ale Lunii sunt foarte diferite una de cealaltă. Partea cea mai apropiată de Pământ este mai întunecată decât partea îndepărtată (ceea ce este ironic, deoarece suntem obișnuiți să numim partea din spate a satelitului ca fiind mai întunecată).
Deși putem vedea unele detalii ale peisajului lunar fără a folosi dispozitive de mărire, mulți oameni nu știu că pe suprafața sa există munți, câmpii, mări și cratere – acestea din urmă, de altfel, sunt cele mai numeroase. Iar cel mai mare dintre ele este cel de la Polul Sud al Lunii – bazinul Aitken. Având o lungime de 2.500 de kilometri și o adâncime de 8,2 kilometri, Aitken este cel mai mare crater de impact din Sistemul Solar.
În plus, scoarța lunară este mai subțire pe partea apropiată, care este acoperită și de așa-numitele „mări”, care sunt zone joase pline de lavă solidificată. Pe partea din spate a Lunii nu există astfel de câmpii, dar există lanțuri muntoase și crevase.