Misterele Bucureştiului de altădată: Ce se ascundea sub pavajul de pe Lipscani în 1830
Mulți dintre cei care îşi petrec liniştiți serile de vară în Centrul Vechi, în locul unde melodiile la modă răsună printre vechile străzi, unde unele clădiri ascund povești de mult uitate, cu greu şi-ar imagina că pe Lipscani, pe la mijloc de veac XIX, alte stabilimente erau în top, și nu binecunoscutele terase din ziua de astăzi.
Puţini dintre cei care străbat străduţele pietruite cunosc istoria Lipscaniului.
Centrul Vechi al Bucureştiului ascunde multe poveşti. În anii 1830, acolo se găseau băi valahe, care atrăgeau deopotrivă bucureşteni şi străini.
Stanislas Bellanger, un francez venit să regleze câteva chestiuni juridice, ca moştenitor al unchiului său, un oarecare Parrent, fost consul al Franţei la Bucureşti în prima jumătate a secolului al XIX-lea, a descris cu lux de amănunte amintirile sale, extrem de interesante, datând din 1846: „La Bucureşti există două feluri de băi: turceşti şi valahe. Aceste băi sunt situate în cartierul Lipscani, unul dintre cele mai urâte ale oraşului. Clădirea care le adăposteşte seamănă pe dinafară cu un stup imens.”
Bellanger a descris și interiorul băilor valahe, precizând că acestea împrumutau din atmosfera celor turceşti: „…ne-am trezit în mjlocul unei săli rotunde, cu o circumferinţă de 30 de metri, cu pardoseală de marmură albă şi pereţi de marmură roz stropită cu albastru; încăperea avea, de jur împrejur, un divan înalt, cu perne moi şi comode”, scria francezul. „(…) Opt stâlpi de granit susţineau bolta amplă şi din fiecare dintre aceşti stâlpi se ivea câte un robinet de alamă din care curgea apă caldă, la diferite temperaturi, în bazinul de marmură gri. Mai mulţi băieţi, întinşi pe divan, aţipiseră, asemeni unor judecători la vremea audienţelor sau ca deputaţii la cameră”, mai afirma acesta.
„Testând” el însuşi efectele băilor, Stanislas Bellanger avea să recunoască ulterior că experienţa l-a surprins plăcut: „Pe cinstea mea, dar aceste băi nu sunt atât de rele precum par!”, conchidea el.
În prezent, nu a mai rămas nici urmă din aceste tainice aşezăminte care făceau parte, cândva, din viaţa cotidiană a oraşului. Nici hanurile care erau adevărate cetăţi, cu ziduri groase, și care adăposteau prăvălii la parter, iar la etaj se înşirau camere pentru drumeţi şi negustori nu mai există. Hanurile care au supravieţuit pot reprezenta azi o imagine vie a ceea ce au fost orașul Bucureşti în trecut.
