Marele incendiu care a devastat Londra: Patru zile de iad și neputință

Posted on octombrie 21, 2022

by Adela

Curiozități

În zorii zilei de 2 septembrie 1666, o mare parte a centrului vechi din Londra a fost cuprinsă de un incendiu gigantic. Această catastrofă a distrus cartiere întregi, în special numeroase blocuri, în care Moartea Neagră, vinovată de aproximativ 70.000 de victime, făcuse ravagii de mult timp.

Prin urmare, acest eveniment a marcat o tranziție semnificativă pentru capitala britanică, obligând autoritățile să reconstruiască o parte a orașului într-un mod mult mai bine gândit și în condiții sanitare mai bune.

În secolul al XVII-lea, incendiile accidentale nu erau rare, în special în suburbiile orașului, unde casele erau construite din lemn și paie. În plus, numărul mare de oameni în anumite zone ale Londrei a crescut probabilitatea de astfel de evenimente tragice.

Scriitorul Samuel Pepys, autorul unui jurnal publicat în 1825, și soția sa Elisabeth au fost printre primii care au asistat la marele incendiu.

Aceștia dormeau în casa lor din Seetghin Lane când menajera i-a trezit, pentru a le spune de marele incendiu. Alarmat de spusele ei, Pepys s-a dus personal să verifice gravitatea situației: „Mai târziu, Jane vine și îmi spune că a auzit că peste trei sute de case au fost cuprinse de flăcări în această seară din cauza incendiului pe care l-am văzut, care arde pe toată strada Fish Street, lângă London Bridge. Așa că m-am pregătit repede și am mers până la turn; acolo am urcat la unul din etajele superioare și am văzut casele de la capătul podului, toate în flăcări, și un foc nesfârșit de o parte și de alta a podului!”.

raquel raclette

Incendiul a izbucnit la primele ore ale dimineții în brutăria regală din Pudding Lane, pe malul nordic al Tamisei, condusă de Thomas Farrinor (sau Farynor), și s-a răspândit rapid în tot orașul.

Primele străzi cuprinse de flăcări au fost Fish Street și Thames Street, pe malul râului; mai târziu, focul s-a extins în direcția London Bridge.

În scurt timp, incendiul de la casa Farrinor, care a pornit de la o vatră care nu fusese stinsă complet în seara precedentă, s-a extins la casele adiacente, care erau lipite una de cealaltă. Acest lucru a fost agravat de un vânt puternic, care a început să sufle, alimentând marele incendiu.

Lupta cu flăcările

wikipedia.org

Public Domain

Autoritățile nu au reușit în primele ore de după izbucnirea incendiului să domolească flăcările imense. Lordul primar al Londrei, cea mai înaltă funcție din oraș, Thomas Bloodworth, s-a făcut vinovat de întârzierea organizării echipelor de stingere a focului, întrucât a tratat evenimentul cu superficialitate, acesta considerând că nu este unul extrem de grav. De fapt, inițial a refuzat să ia măsuri, minimalizând amploarea dezastrului.

Deoarece nu existau forțe oficiale pentru rezolvarea uniu dezastre de acest fel, cetățenii se organizau în caz de incendiu într-un fel de miliție voluntară.

Aceștia au ales câteva clădiri care să fie demolate pentru a opri extinderea flăcărilor. Dar viteza cu care s-a răspândit a făcut ca lupta împotriva flăcărilor să fie foarte dificilă. Molozul caselor demolate nu a putut fi îndepărtat imediat, iar acesta a luat foc împreună cu structurile rămase în picioare.

Atunci, regele Carol al II-lea a decis că trebuie să intervină, organizând astfel un plan de limitare a pagubelor. În timpul epidemiei de ciumă din anul precedent, Carol s-a mutat cu curtea sa în zona rurală din Oxford.

Astfel, când focul a început să distrugă capitala, el era departe de pericol. Aflând de gravitatea situației, suveranul l-a desemnat pe fratele său, James, duce de York, ca persoană responsabilă cu stingerea incendiului.

În jurnalul său, Pepys povestește implicarea sa personală în operațiuni: „Am fost chemat și am raportat Ducelui și Regelui de York ceea ce am văzut și că, deși Majestatea Sa a ordonat ca structurile să fie dărâmate, focul nu a putut fi oprit. Păreau foarte îngrijorați, iar regele mi-a poruncit să mă duc la primar și să-i spun să nu cruțe nicio casă. Mulți cetățeni au încercat să se salveze pe ei și bunurile lor traversând râul, transportând obiecte și oameni în bărci mici, în timp ce alții au ales să rămână în casele lor în speranța deșartă că flăcările îi vor cruța.

Până la lăsarea întunericului, focul se răspândise nestingherit spre partea de nord și de vest a orașului, urmând cursul Tamisei. În dimineața zilei de 3 septembrie, incendiul a fost împărțit în mai multe focare. Au ars biserici, case și clădiri. După-amiază, flăcările au mistuit Castelul Baynard, care se afla în partea de vest a Londrei încă de pe vremea lui William Cuceritorul, și Catedrala Sfântul Paul, care era în curs de renovare în acel moment.

wikipedia.org

Public Domain

Seara, diferitele focuri s-au unit din nou într-un singur focar. După cum a notat scriitorul John Evelyn în jurnalul său, „un monstru de foc și flăcări a început să înghită orașul cu o lumină atât de orbitoare, cu un foc atât de arzător, încât părea incredibil că acest lucru se întâmpla cu adevărat”.

Marți, 4 septembrie, focul a traversat râul Fleet, care în acel moment trecea prin oraș și se vărsa în Tamisa, răspândindu-se în afara zidurilor spre cartierele vestice, și a continuat neîntrerupt timp de patru zile, făcând aerul irespirabil.

A ajuns chiar și dincolo de ziduri, devastând o mare zonă agricolă. S-a întins până la marginea Palatului Whitehall, reședința regală, și a Turnului Londrei. Pe celălalt front, a continuat spre Westminster.

Un oraș devastat

Rita Greer

Ducele de York a ordonat apoi ca Paper House, biblioteca orașului, să fie demolată pentru a stăpâni flăcările, reușind în cele din urmă să oprească incendiul. Fumul gros al incendiului a fost vizibil de la 60 de kilometri distanță de capitală. Ceea ce inițial părea a fi unul dintre numeroasele incendii care loveau periodic Londra – a fost de fapt o catastrofă uriașă care amenința să distrugă complet capitala engleză.

În dimineața zilei de miercuri, 5 septembrie, Londra era aproape de nerecunoscut. Plumbul care acoperea acoperișul Catedralei St Paul era topit pe străzi, iar norii de fum și aburi se ridicau spre cer din fântânile și din subteranele orașului. Patru din cele șapte porți ale zidurilor au fost mistuite de flăcări; focul a distrus 15 din cele 26 de cartiere ale orașului și, odată cu ele, au dispărut mai mult de 80 de biserici, 400 de străzi și 13.000 de case.

Oficial, bilanțul victimelor în zilele care au urmat incendiului se ridică la câteva zeci de morți, unele surse susținând că au fost doar șase. Cu toate acestea, cercetări ulterioare au susținut că au existat mult mai multe victime.

Ben Sutherland

CC BY 2.0

În timpul dezastrului, mulți londonezi i-au acuzat pe străini că au provocat incendiul, în special pe francezi și olandezi, ca dușmani ai Angliei în urma celui de-al doilea război anglo-olandez care a început în 1665, până într-acolo încât unii dintre acești străini au fost linșați sau bătuți până la moarte.

Reconstrucție și renaștere

Imediat după distrugere, au fost depuse planuri de reconstrucție. Regele a numit trei comisari care aveau rolul de a monitoriza lucrările de reconstrucție a Londrei: arhitectul și omul de știință Christopher Wren, care s-a concentrat pe restaurarea vechii configurații a orașului, în primul rând prin îmbunătățirea condițiilor sanitare și prin prevenirea incendiilor.

O a doua comisie, numită de autoritățile orașului, a fost încredințată savantului Robert Hooke. S-a stabilit că locuințele trebuiau să fie construite exclusiv din cărămidă și piatră, iar utilizarea lemnului și a paielor era interzisă. Unele străzi au fost lărgite și au fost introduse noi planuri urbanistice.