John Walker, chimistul englez care a inventat chibritul cu aprindere prin frecare
Focul a fost un aliat al omenirii din timpuri imemoriale, iar dorința omului de a avea acces la controlul și ușurința utilizării focului a fost considerată în cele din urmă o descoperire odată cu inventarea brichetei și a chibritului. Ambele elemente permit oamenilor să aibă la dispoziție o flacără în aproape orice împrejurare.
Chinezii foloseau deja un fel de bețe de chibrit cel puțin încă din secolul al X-lea. Acestea erau bețe de pin impregnate cu azbest, care erau înmuiate într-o soluție fosforică pentru a crea foc.
Herbert Johnson The Graphic
Următorul pas pentru chibrit a venit în secolul al XVI-lea, când un alchimist din Hamburg a reușit să izoleze elementul fosfor. În 1680, chimistul și inventatorul englez Robert Boyle a avut ideea de a acoperi o bucată mică de hârtie cu fosfor și de a atașa sulf la vârful unei așchii de lemn, care, atunci când se freca de hârtie, se aprindea. Din punct de vedere tehnic, însă, niciuna dintre aceste evoluții nu poate fi considerată un chibrit așa cum îl cunoaștem astăzi.
Chibriturile au fost create în 1827 de un chimist englez pe nume John Walker.
Walker și-a numit invenția „The Congreves”, după numele rachetei engleze Congreve.
Citește și: „Zorii focului”: Când au început să folosească primii oameni focul?
Cum a ajuns John Walker să inventeze chibritul cu aprindere prin frecare?
wikipedia.org
John Walker (29 mai 1781 – 1 mai 1859) a fost un inventator englez care a inventat chibritul cu fricțiune. Aprinderea se făcea prin frecarea bățului de chibrit pe o hârtie abrazivă. Walker s-a născut în Stockton-on-Tees, comitatul Durham, în 1781. A urmat cursurile școlii gimnaziale locale și a fost apoi ucenic al lui Watson Alcock, chirurgul principal al orașului, fiindu-i acestuia asistent.
Cu toate acestea, avea o aversiune față de operațiile chirurgicale și a fost nevoit să părăsească această profesie, îndreptându-se în schimb către chimie. După ce a studiat la Durham și York, și-a deschis o mică afacere, John Walker fiind chimist și farmacist în Stockton, în jurul anului 1818.
Pe lângă afacerea sa, John Walker a dezvoltat un interes în încercarea de a găsi o modalitate de a obține focul cu ușurință. Se cunoșteau deja mai multe amestecuri chimice care se aprindeau printr-o explozie bruscă, dar nu se găsise posibilitatea de a transmite flacăra unui produs cu ardere lentă, precum lemnul.
Pentru a reduce riscul de incendiu, John Walker lucra în vatra de piatră de acasă. Într-o zi, a zgâriat din greșeală vatra cu o bucată mică din carton care fusese înmuiată într-un amestec la care lucra. Acea bucățică a luat foc.
Walker a dezvoltat o pastă inflamabilă din sulfură de antimoniu, clorat de potasiu și gumă arabică, în care a înmuiat fâșii de carton acoperite cu sulf (pentru a conduce flacăra spre lemn). După ce pasta se usca, chibritul putea fi aprins printr-o simplă frecare rapidă pe o suprafață aspră, cum ar fi șmirghelul.
Walker a început să vândă „luminile cu fricțiune” în farmacia sa, în 12 aprilie 1827, iar acestea au devenit rapid populare printre oameni. În curând, a înlocuit cartonul cu bucățele din lemn tăiate manual și a început să-și vândă produsul și în orașele învecinate.
Chibriturile lui Walker nu erau perfecte. Învelișul de sulf arzător cădea uneori de pe băț, existând riscul de a deteriora podeaua sau hainele utilizatorului. În plus, mirosul pe care un băț de chibrit aprins îl producea nu era unul mult prea plăcut. Din cauza aceasta, Walker nu a încercat niciodată să își breveteze invenția.
DaderotCC0
Mai târziu, în 1831, chimistul francez Charles Sauria a îmbunătățit modelul, eliminând mirosul neplăcut al fosforului prin utilizarea fosforului alb. Aceste invenții au marcat o descoperire în istoria omenirii, oferind o modalitate ușoară de a aprinde focul.
wikipedia.org CC BY-SA 2.5
Evoluția bățului de chibrit nu s-a oprit aici. În 1844, Gustaf Erik Pasch a introdus utilizarea fosforului roșu în locul fosforului alb, ceea ce a îmbunătățit semnificativ siguranța chibriturilor.
Această inovație a dus la dezvoltarea chibriturilor care se aprindeau numai atunci când erau frecate de o anumită suprafață acoperită cu fosfor roșu.
De-a lungul timpului, chibriturile au suferit mai multe îmbunătățiri și au fost produse în diferite forme și dimensiuni, devenind esențiale în viața de zi cu zi.
Curious Hunter
De la inventarea lor, chibriturile au permis desfășurarea activităților cotidiene și a situațiilor de urgență, dovedindu-se a fi o invenție crucială în istoria omenirii.
Fabrica de chibrituri din Timişoara: În 1900, producea zilnic 40 de milioane de beţe de chibrituri şi 150.000 de cutii
CC BY 4.0
Una dintre cele mai vechi fabrici de chibrituri de pe actualul teritoriu al României s-a aflat în Timişoara austro-ungară. Înfiinţată în anul 1883, Fabrica de chibrituri din Timişoara a funcţionat până în anul 1963. Având 56 de maşinării şi 300 de muncitori, Fabrica de chibrituri din Timişoara producea zilnic 40 de milioane de beţe de chibrituri şi 150.000 de cutii, în anul 1900. Pentru aceste cantităţi colosale se utilizau anual 500 vagoane de lemn.
Produsul popular al fabricii era chibritul marca EMKE.
În anul 1963, s-a oprit fabricarea chibriturilor, secţia respectivă s-a reprofilat pentru producţia de scaune pliante, destinate în exclusivitate pentru export. Utilazele au fost transferate la fabrica de la Brăila, aici luând fiinţă o nouă fabrică de chibrituri modernizată.