Insula Diavolului: Cea mai de temut închisoare din lume

Astăzi, clădirile abandonate și înfiorătoare ale închisorilor din Insula Diavolului sunt vizitate de mii de turiști în căutare de senzații ușor macabre, dar până acum câteva decenii – acest loc era un iadul pe Pământ.

La prima vedere, Insula Diavolului părea un paradis cu palmieri și ape azurii, însă totul era o aparență.

Infama insulă a fost numită astfel în 1763 de către francezi, care ocupaseră un colț din Lumea Nouă, Guyana Franceză, în America de Sud.

Mica insulă, împreună cu alte două, a format arhipelagul botezat Îles du Salut de către guvernatorul francez de la acea vreme, care spera că aceste mici fâșii de pământ vor fi ferite de bolile tropicale care îi decimau pe coloniștii de pe continent.

amanderson2

CC BY 2.0

Cele trei insule au fost denumite Île Royale, Île Saint-Joseph și Île du Diable. Pentru aceasta din urmă, guvernatorul a fost inspirat nu numai de numele dat insulei de către băștinași, care credeau că este locuită de un spirit malefic, ci și de ostilitatea evidentă a mării, plină cu rechini și străbătută de curenți foarte puternici, care loveau stâncile în valuri puternice.

Arria Belli, CC BY-SA 3.0

Dan Lundberg

CC BY-SA 2.0

Numele Île du Diable a devenit aproape o profeție și, timp de aproape un secol, a căpătat un sens în adevăratul cuvântului. Insula Diavolului, așa cum era denumit în mod obișnuit întregul arhipelag, avea să devină unul dintre cele mai rău famate locuri de pe pământ.

Insula Diavolului – Iadul pe Pământ

CC BY-SA 3.0

Colonizarea Guyanei de către francezi a fost cel mai abisal eșec, în ceea ce privește pierderile de vieți omenești. Intenția Franței a fost de a face din această zonă o colonie agrară, dar 10.000 dintre cei 12.000 de coloniști trimiși au murit în doi ani de febră galbenă, dizenterie și alte boli tropicale. Pământul nu era potrivit pentru agricultură și nici linia de coastă nu oferea porturi naturale pentru comerț. Un loc blestemat pentru europeni.

Din 1852, timp de o sută de ani, colonia din Cayenne, cunoscută sub numele simplu de Insula Diavolului, a fost folosită pentru opozanții politici ai diferitelor guverne, precum și pentru deținuții de drept comun.

Dan Lundberg

CC BY-SA 2.0

Penitenciarul era format din mai multe facilități, atât pe continent, cât și pe cele trei insule, un iad verde notoriu din care era practic imposibil să ieși viu: doar 2.000 dintre cei 80.000 de prizonieri condamnați la muncă silnică la Cayenne au reușit să supraviețuiască. Nu a fost posibilă nici o evadare, deoarece, după cum spunea unul dintre gardieni, în mod amenințător:

„Avem doi gardieni: Jungla și Marea, dacă nu ești mâncat de rechini sau dacă nu ești devorat de animalele sălbatice, vei ajunge curând să te rogi să te întorci”.

Arria Belli, CC BY-SA 3.0

Dan Lundberg

CC BY-SA 2.0

Jungla era, de fapt, o barieră naturală: boli, insecte, animale periculoase, râuri pline cu piranha, căldură insuportabilă și indigeni plătiți să captureze și să returneze prizonierii făceau imposibilă evadarea prin ea. Cealaltă alternativă, Oceanul Atlantic, era la fel de impracticabilă: curenții, rechinii și navele de patrulare erau obstacole insurmontabile.

amanderson2

CC BY 2.0

Numai moartea putea fi o eliberare de la chinurile îndurate: condamnații, în timp ce munceau, erau obligați să rămână goi, cu excepția pantofilor și a unei pălării, scufundați în apă până la brâu, cu obligația de a tăia un metru cub de lemn de esență tare în fiecare zi. În caz contrar, dacă nu reușeau, primeau ca hrană doar o bucată de pâine uscată.

CC BY-SA 3.0

Cei care nu respectau regulile și cei care încercau să evadeze erau transferați pe insula Saint-Joseph, supranumită de deținuți „mangeuse d’homme”, mâncătoarea de oameni. Aici oamenii înnebuneau, după ani de zile petrecuți în izolare, în întuneric total, practic îngropați de vii în celule fără ferestre și cu uși groase din fier; nu puteau vorbi, nici măcar cu gardienii care le dădeau mâncare prin crăpăturile mici.

Dan Lundberg

CC BY-SA 2.0

Dar nu mai norocoși au fost prizonierii care au fost coborâți în „gropile pentru urși”, puțuri din beton acoperite, la nivelul solului, de o grilă din fier: aici prizonierii erau expuși la intemperiile vremii și erau pradă liliecilor vampiri. Mulți prizonieri, cu picioarele înlănțuite de o bară din fier, au fost lăsați în celulele mici de pe insula Saint-Joseph până la moarte.

Este greu de crezut că acest regim de închisoare, în care drepturile omului au fost complet încălcate, a fost aplicat de o națiune occidentală „civilizată” până în 1953, când colonia penală a fost închisă definitiv.

Wikipedia-Büro Hannover

Public Domain

Cea mai mică dintre cele trei insule, Île du Diable, era atât de inaccesibilă, încât pentru a ajunge la ea a fost folosit un sistem de frânghii și scripeți. Insula era rezervată prizonierilor politici; cel mai cunoscut dintre aceștia este probabil Alfred Dreyfus, acuzat pe nedrept de înaltă trădare, care a petrecut cinci ani (1895-1899) pe Insula Diavolului, în izolare totală.

Evadarea lui Henri Carriere

Henri Carriere este cu siguranță cel mai cunoscut dintre cei câțiva care au reușit să evadeze de pe Insula Diavolului. În cartea sa Papillon, după care a fost realizat și un film celebru cu Steve McQueen, el descrie viața teribilă pe care a dus-o în colonia penală și încercările sale de evadare, nouă – în cei 13 ani petrecuți la Cayenne.

Ultima sa evadare îndrăzneață a reușit datorită unui sac plin cu nuci de cocos, folosit pe post de plută, cu care s-a aruncat de pe stâncile din Insula Diavolului; după ce a studiat mișcarea valurilor, Carriere și-a dat seama că al șaptelea val avea forța necesară pentru a-l trage în larg.

Publicat în 1970, Papillon a devenit un best-seller, deși foarte controversat. Unele teorii sugerează că, de fapt, Carriere a adunat în cartea sa mărturiile și aventurile mai multor prizonieri, fără să le fi trăit personal, decât într-o mică măsură.

Printre altele, se pare că nu și-a petrecut detenția în Insula Diavolului, ci într-o închisoare de pe continent.

Cartea Papillon poate fi comandată de pe libris.ro.

Charles De Rudio

De Rudio a fost un nobil italian care a participat la un complot de asasinare a lui Napoleon al III-lea. După ce au fost descoperiți, cei patru conspiratori au fost condamnați la moarte, dar pentru De Rudio și un alt conspirator pedeapsa a fost comutată în închisoare pe viață; în 1858 a fost deportat, împreună cu alți 200 de deținuți, în colonia din Cayenne.

După o perioadă de muncă forțată pe uscat, De Rudio a fost trimis pe Île Royale, de unde a reușit să evadeze în 1859, la a doua sa încercare. Împreună cu alți condamnați, De Rudio a reușit să pună mâna pe barca unor pescari și, după multe aventuri, a ajuns în Guyana Britanică.

Isprava a fost incredibilă: fugarii au navigat într-o barcă mică aproape o 1000 de mile, fără să mănânce sau să bea nimic.

Considerați prizonieri politici, aceștia au fost bine primiți de britanici. Mai târziu, De Rudio s-a mutat în Statele Unite, unde s-a înrolat în armată și a avut parte de numeroase aventuri.

După ce și-a petrecut, între Franța – Italia – Elveția – Marea Britanie, 10 ani din viață ca revoluționar, un an în infernul de la Cayenne și aproximativ 30 ca soldat în armata americană, De Rudio s-a stabilit în cele din urmă la Los Angeles.

René Belbenoit

Viața unui alt prizonier, pe nume René Belbenoit, a fost incredibilă. Atât de uimitoare, încât a inspirat două filme.

Primul, Condemned, din 1929, a apărut pe când era încă în închisoare, cu șase ani înainte de senzaționala sa evadare din colonia penitenciară franceză. După ce a devenit o legendă pentru evadarea sa de pe Insula Diavolului, René Belbenoit a colaborat în calitate de consultant tehnic la cel de-al doilea film inspirat parțial după viața sa: Passage to Marseilles, 1944, cu Humphrey Bogart în rolul principal.

A scris, de asemenea, o carte despre experiențele sale în colonia penală, „Ghilotina uscată”, care, atunci când a apărut în 1938, nu numai că a devenit un best-seller, dar a fost și prima sămânță care a stârnit indignarea lumii împotriva regimului penitenciar din Cayenne.

La sfârșitul Primului Război Mondial, după ce a luptat cu onoare în armata franceză, Belbenoit a fost arestat pentru furt și condamnat la opt ani de muncă silnică în Guyana. La acea vreme, era în vigoare așa-numita lege a dublei condamnări: la sfârșitul pedepsei, fiecare deținut trebuia să petreacă un număr egal de ani în Guyana înainte de a se întoarce în Franța, dar dacă pedeapsa depășea opt ani, era obligat să rămână acolo pe viață.

Exilarea pentru totdeauna a persoanelor indezirabile a fost, în mod evident, scopul „eugenic” al sistemului juridic francez.

Belbenoit a ajuns în Guyana Franceză în iunie 1923, fiind deținutul numărul 46.635.

Suferințele îndurate de Belbenoit în anii petrecuți pe Insula Diavolului au fost înfiorătoare, dar, în ciuda bolii, a foametei și a torturii, nu a renunțat niciodată: a reușit să scrie memorii pe care le-a vândut, în timp ce era încă încarcerat, unui cuplu de jurnaliști americani veniți să viziteze colonia, Robert și Blair Niles. Pe baza acestor memorii, Niles a scris o poveste fictivă, „Condamnat pe Insula Diavolului”, care a inspirat ulterior filmul din 1929.

După mai multe încercări nereușite de a evada, Belbenoit a ajuns la sfârșitul pedepsei, dar tot nu a putut părăsi Guiana Franceză. Datorită bunăvoinței guvernatorului, i s-a permis să plece pentru un an, pentru a dovedi că poate avea un trai cinstit, pentru a obține libertatea permanentă.

După ce a petrecut un an în Panama, lucrând ca grădinar, Belbenoit a descoperit că guvernatorul s-a schimbat și că va trebui să se întoarcă definitiv în Guyana. A decis să plece oricum în Franța, pentru a obține dreptatea, dar la sosire a fost arestat și trimis înapoi în colonia de pe Insula Diavolului.

După ce a petrecut doi ani în izolare, i s-a permis să se întoarcă pe continent ca un „condamnat liber”. Împreună cu alți cinci colegi, Belbenoit a reușit să cumpere o canoe, cu care au plecat pe mare, îndreptându-se spre Trinidad. După 14 zile pe mare și aproape 700 de mile parcurse, oamenii disperați au ajuns pe insulă, dar nu în siguranță: destinația finală era Statele Unite.

Toți însoțitorii săi au fost capturați, numai Belbenoit, după aventuri incredibile, inclusiv o ședere de șapte luni la băștinașii Kuna, a reușit în cele din urmă, traversând Costa Rica, Nicaragua, Honduras și El Salvador, să se îmbarce clandestin pe un cargo care l-a adus la Los Angeles. Era 11 iunie 1937.

Și aici, în ciuda faimei pe care i-a adus-o povestea aventurilor sale, s-a confruntat cu multe probleme, inclusiv cu o pedeapsă cu închisoarea de 15 luni pentru că a intrat ilegal în țară. Nefericitul René Belbenoit a obținut în cele din urmă cetățenia americană în 1956.

Citește și: Cum arată celulele închisorilor din întreaga lume