În Evul Mediu, dragostea era considerată o boală: Care era leacul pentru iubire
V-ați întrebat vreodată cum era percepută iubirea în trecut? Acest concept al iubirii reciproce a suferit schimbări de-a lungul timpului, dar, într-o formă sau alta, a existat întotdeauna. De exemplu, în secolul al XII-lea, gânditorul Andreas Capellanus a identificat „patru tipuri de iubire”. Exista dragostea adevărată (între oameni de același rang social), dragostea carnală, dragostea imposibilă și dragostea necinstită.
Această clasificare a condus la extrapolarea ulterioară a conceptului în medicină, ajungându-se la concluzia că dragostea era o boală care influența cele patru umori ale corpului: sângele, flegma, bila neagră și bila galbenă.
wikimedia.org
Astfel, diferiți medici au început să spună că, de exemplu, boala de dragoste provoca un exces de bilă neagră, care afecta creierul și era responsabilă pentru „gândurile intense și grijile iubitului”.
Și, ca în cazul oricărei boli, au propus și un leac.
Un manual despre dragoste din secolul al XII-lea
British Library
În Evul Mediu, iubirea putea fi definită în diverse moduri. Dintr-o perspectivă religioasă, termenul era sinonim cu „voluntas”, caritate, devotament față de aproapele. Acest tip de iubire era descris în textele biblice și în literatura moralizatoare.
Dar iubirea putea fi definită și ca pasiune sau „eros”, rezultat al idealizării persoanei iubite.
Asocierea iubirii cu pasiunea poate fi găsită deja în „De amore”, scris de Andreas Capellanus în secolul al XII-lea. Este un tratat științific și practic care descrie regulile de urmat în relațiile amoroase. Acesta definește iubirea ca fiind o pasiune înnăscută, care provine din contemplarea frumuseții și o gândire exagerată la forma persoanei iubite.
Așa cum am menționat și mai sus, Capellanus clasifică iubirea în diferite tipuri: iubirea adevărată, între persoane de rang social egal; iubirea vulgară, care ar fi iubirea carnală; iubirea imposibilă și iubirea necinstită. Autorul condamnă acest ultim tip de iubire, care este contrară preceptelor morale. Cartea a influențat întreaga literatură medievală, medicina și societatea, stabilind ideea că dragostea era o boală.
Potrivit unui articol de cercetare publicat în The Conversation de Anna Peirats de la Universitatea Catolică din Valencia, medici precum Constantin Africanul, Boissier de Sauvages și Bernard De Gordinio au asociat dragostea cu boala.
Frank Dicksee
De exemplu, pentru Bernard De Gordinio, exista „iubirea femeilor”, care făcea ca un bărbat să devină obsedat de iubita sa și să își imagineze diferite scene cu ea. El susținea chiar că această boală „periculoasă” putea duce la moartea celui îndrăgostit.
Temperatura corpului bărbatului putea crește, la fel și apetitul său sexual. Pielea i se îngălbenea, avea insomnii, lipsa poftei de mâncare, tristețe constantă, printre alte simptome. Boala a fost botezată „amor hereos” sau „aegritudo amoris”.
Fără a merge mai departe, chiar și în literatura antică au existat personaje care și-au pierdut capul din dragoste. Ca Don Quijote, care o căuta la nesfârșit pe Dulcineea sa.
Citește și: De unde provine expresia “lună de miere”?
Ce era de făcut dacă erai deja „bolnav” de dragoste?
Levan Ramishvili from Tbilisi, Georgia
Leacul pentru această boală includea o dublă recomandare: dieta și disciplina morală. Dieta prescrisă consta în evitarea vinului, a cărnii roșii, a laptelui, a ouălor, a leguminoaselor și a alimentelor de culoare roșie. Motivul interzicerii acestor alimente era că ele incitau la mișcarea sângelui și la dorința sexuală. Persoana bolnavă de dragoste trebuia să mănânce carne albă, pește și să bea apă sau oțet. De asemenea, era necesar să transpire și să facă o baie înainte de a mânca.
În plus față de dietă, se recomanda dominarea impulsurilor carnale pentru a supune voința: se recomanda așezarea unei plăci reci de fier peste zona rinichilor – unde se considera că sălășluiește dorința – pentru a potoli boala dragostei, sau dormitul pe o pernă cu urzici, dar și băile în apă rece.
Cu tot acest program de tratare a iubirii ca o boală, s-a ajuns la concluzia că principala cauză a tuturor relelor era aceea că oamenii se lăsau purtați de instinctele carnale, ceea ce nu le permitea să aibă pace și liniște în minte.
O viață virtuoasă, departe de pasiunea excesivă, făcea posibilă realizarea armoniei între trup și suflet.