Împăratul Traian: Cuceritorul Daciei și unul dintre cei mai mari conducători ai Imperiului Roman
În mijlocul turbulențelor politicii imperiale, al interminabilelor dezbateri religioase și al brutalităților războiului din secolul al IV-lea, senatul roman privea din când în când spre zilele de glorie ale unei epoci anterioare.
În cadrul ceremoniilor de inaugurare a unui nou împărat, acești aristocrați antici își exprimau o dorință revelatoare. În mod colectiv, ei își salutau noul împărat, oferindu-i câteva modele imperiale: „Sis felicior Augusto, melior Trainao”, sau „Fii mai norocos decât Augustus, fii mai bun decât Traian!”.
Prin urmare, este ușor de constatat că împăratul Traian a marcat istoria Imperiului: ce anume l-a făcut pe el unul dintre cei mai mari conducători ai Imperiului Roman?
Împăratul Traian, care a domnit între anii 98 și 117 d.Hr., a făcut legătura între secolele I și II și a contribuit la deschiderea unei perioade de stabilitate imperială aproape de neegalat, caracterizată de o mare înflorire culturală în Imperiul Roman. De asemenea, Imperiul Roman a atins cea mai mare dimensiune sub domnia sa.
Domitian, Nerva și numirea lui Traian
Povestea ascensiunii împăratului Traian începe în Palatul Imperial de pe Dealul Palatin din Roma, în septembrie 96 d.Hr. Roma era atunci condusă de împăratul Domițian – fiul cel mic al împăratului Vespasian și fratele împăratului Titus.
În ciuda bunei reputații a fratelui și a tatălui său, Domițian nu a fost un împărat foarte apreciat, în special de senat. Din ce în ce mai paranoic, dornic să își afirme supremația autorității sale și predispus la cruzime, Domițian a căzut victimă unei lovituri de stat.
Domițian era atât de suspicios că poate fi omorât, încât se presupune că a pus ca holurile palatului său să fie căptușite cu piatră lustruită de fengit, pentru a se asigura că-și putea privi spatele în reflexia pietrei.
Ucis în cele din urmă de către membrii personalului său, moartea lui Domițian a fost sărbătorită cu bucurie de către senatorii din Roma.
Nepriceperea politică a succesorului lui Domițian – Nerva – care a fost ales de senat, fost pusă în evidență în toamna anului 97 d.Hr. când a fost luat ostatic de către membrii Gărzii pretoriene. Deși nevătămat, autoritatea sa a fost iremediabil afectată. Pentru a se proteja, l-a desemnat ca moștenitor și succesor pe Traian, care acționa ca guvernator în provinciile nordice (Panonia sau Germania Superioară) și care avea sprijinul armatei romane.
Un împărat Roman provincial
Născut în anul 53 d.Hr., în ultimii ani ai domniei lui Claudius, Traian este prezentat în mod obișnuit ca fiind primul împărat roman provincial.
S-a născut în orașul Italica, o metropolă plină de viață din provincia Hispania Baetica (ruinele orașului antic se află acum la periferia orașului modern Sevilla din Andaluzia).
Cu toate acestea, în ciuda faptului că unii istorici de mai târziu l-au considerat în mod derizoriu ca fiind un provincial, familia sa pare să fi avut legături puternice cu Italia; tatăl său ar fi putut fi originar din Umbria, în timp ce familia mamei sale provenea din regiunea sabină din centrul Italiei. Mama sa, Marcia, era de oigine nobilă, fiind de fapt cumnata împăratului Titus, în timp ce tatăl său era un general proeminent.
Cariera lui Traian a fost definită de rolurile sale militare. La începutul carierei sale, a luptat în tot imperiul, inclusiv în provinciile de frontieră din nord-estul imperiului (Germania și Panonia). Această capacitate militară și sprijinul soldaților au fost cele care l-au determinat pe Nerva să-l adopte pe Traian ca moștenitor; era de părere că dacă soldații nu-l simpatizau pe el, atunci cel puțin îl vor tolera pe succesorul său.
În acest sens, există o oarecare dezbatere dacă Nerva l-a ales pe Traian sau dacă succesiunea lui Traian i-a fost impusă bătrânului împărat; linia dintre succesiunea ordonată și lovitura de stat pare a fi destul de neclară aici.
Căutarea stabilității: Senatul și Imperiul
Domnia lui Nerva a fost scurtă, acesta fiind la conducerea Imperiului doar doi ani, până la moarte sa în 98 d.Hr.
Ca atare, tensiunile erau încă puternice la sosirea lui Traian la Roma ca împărat; sângele vărsat al lui Domițian nu fusese încă spălat. Pentru a contribui la atenuarea acestor conflicte, Traian a simulat o ezitare în acceptarea mandatului de împărat.
wikipedia.org
Public Domain
Acest lucru era, desigur, nesincer; era mai degrabă o performanță socială și politică a noului împărat pentru a indica faptul că el conducea prin consensul Senatului, care îndeplinea rolul de a oferi și încuraja noul împărat să accepte noul său rol.
Cucerirea Daciei
Osama Shukir Muhammed Amin FRCP(Glasg), CC BY-SA 4.0
Poate că evenimentul definitoriu al domniei împăratului Traian a fost cucerirea regatului dacic, care a fost finalizată în două campanii, în 101-102 și 105-106 d.Hr.
Cucerirea traiană a acestei regiuni a fost lansată aparent pentru a înlătura amenințarea pe care o reprezenta amenințarea dacică la frontierele imperiale.
Într-adevăr, Domițian suferise anterior un eșec destul de jenant împotriva forțelor dacice conduse de regele lor Decebal.
Prima campanie a lui Traian i-a constrâns pe daci să se înțeleagă, dar nu a făcut mare lucru pentru a aduce o pace durabilă în regiune. Atacurile lui Decebal asupra garnizoanelor romane din regiune în anul 105 d.Hr. au dus la asediul și distrugerea de către romani a capitalei dacice, Sarmizegetusa, precum și la moartea lui Decebal, care s-a sinucis în loc să fie capturat.
wikipedia.org
Public Domain
Dacia a fost anexată la imperiu ca provincie deosebit de bogată (contribuind cu aproximativ 700 de milioane de denari pe an, în parte datorită minelor sale de aur). Provincia a devenit un important avanpost defensiv în cadrul Imperiului, întărit de granița naturală a marelui fluviu Dunărea.
Campaniile dacice ale lui Traian sunt atât de cunoscute în mare parte datorită amintirii permanente a cuceririi sale, ridicată la Roma. Astăzi, vizitatorii încă mai pot privi edificiul colosal al Columnei lui Traian din centrul Romei.
Citește și: Istoria Columnei lui Traian, unul dintre cele mai importante monumente ale Antichităţii europene
O friză narativă descrie campaniile dacice ale împăratului, folosind arta publică și arhitectura ca mijloc pentru prezentarea războaielor din Roma. Friza coloanei este bogată în scene iconice, de la personificarea Dunării care veghează la îmbarcarea forțelor romane la începutul campaniei, până la sinuciderea lui Decebal, în timp ce soldații romani se apropie de regele învins.
Parthia: O ultimă frontieră
Tilemahos Efthimiadis
CC BY 2.0
Dacia nu a fost limita ambiției lui Traian ca și cuceritor imperial. În anul 113 d.Hr., el și-a îndreptat atenția către marginile sud-estice ale imperiului. Invazia sa în Regatul Parților (Iranul modern) a fost provocată, aparent, de indignarea romană față de alegerea de către parți a regelui Armeniei. Această regiune de graniță se afla sub influența parților și a romanilor încă din timpul domniei lui Nero, la mijlocul secolului al I-lea. Cu toate acestea, reticența lui Traian de a accepta rugămințile diplomatice ale parților sugerează că motivațiile sale erau mai degrabă suspecte.
Campania partă a lui Traian a început cu un asalt asupra Armeniei, care a dus la anexarea teritoriului în 114 d.Hr. În anul următor, Traian și forțele romane au mărșăluit spre sud în nordul Mesopotamiei, cucerind capitala partă Ctesifon.
Cu toate acestea, cucerirea completă nu a fost realizată; au izbucnit lupte în tot Imperiul, inclusiv o mare revoltă evreiască. Astfel, armata lui Traian nu a reușit să cucerească Hatra, un alt important oraș parțian.
Planurile lui Traian de cucerire a Orientului nu mergeau așa cum ar fi trebuit. Din această cauza, Traian se simțea descurajat și spunea că, din cauza vârstei înaintate, nu va mai putea să îi calce pe urme lui Alexandru cel Mare.
Faptele regelui macedonean au avut o influență majoră asupra împăraților romani de-a lungul istoriei.
Cu toate acestea, mărșăluind în Armenia și anexând nordul Mesopotamiei – precum și subjugând Dacia – Traian va fi amintit ca fiind cel mai mare împărat cuceritor al Romei.
Capitala imperială: Traian și orașul Roma
Domnia lui Traian a fost o perioadă caracterizată de o serie de realizări arhitecturale incredibile, atât în tot imperiul, cât și în capitala imperială. Multe dintre acestea au fost direct legate de procesele de cucerire imperială.
Într-adevăr, poate cea mai mare dintre structurile lui Traian – supravegheată de marele arhitect Apollodorus din Damasc – a fost podul peste Dunăre construit în anul 105 d.Hr.
Construit pentru a facilita cucerirea Daciei de către împărat și apoi pentru a servi drept amintire a stăpânirii romane, se crede că această construcție a fost cel mai lung pod cu arc, ca deschidere și lungime, timp de peste un mileniu.
Podul este evidențial și pe friza coloanei lui Traian.
De asemenea, puterea împăratului Traian s-a manifestat pe scară largă în arhitectura Romei, cu o serie de structuri semnificative.
Nu numai că structurile lui Traian erau în mod clar politice, subliniind puterea sa, dar au contribuit și la comunicarea angajamentului său față de poporul imperiului.
MCAD Library
CC BY 2.0
În timpul domniei sale, în inima orașului, între Forumul Roman și Forumul lui Augustus, au fost ridicate Mercatus Traiani (Piețele lui Traian) și Forumul lui Traian, pe care se află Columna lui Traian.
Moartea lui Traian
[Duncan] from Nottingham, UK, CC BY 2.0
Împăratul Traian a murit în anul 117 d.Hr.,în orașul Selinus din Cilicia (Turcia de astăzi). Starea de sănătate a celui mai mare împărat cuceritor al Romei se înrăutățea de la zi la zi.
Faptul că orașul Selinus din Cilicia avea să fie cunoscut sub numele de Trajanopolis este o dovadă clară a reputației pe care împăratul și-o asigurase. A fost divinizat de Senatul de la Roma, iar cenușa sa a fost depusă sub marea Coloană din forumul său.
Traian și soția sa, Plotina, nu au avut copii. Cu toate acestea, el a asigurat o succesiune fără probleme a puterii, numindu-l pe vărul său, Hadrian, ca moștenitor.
Adoptându-l pe Hadrian, Traian a inaugurat o perioadă care este clasificată în mod obișnuit drept o epocă de aur; capriciile succesiunii dinastice – și pericolul ca un megaloman precum Caligula sau Nero să preia puterea – au fost reduse.
În schimb, împărații îl „adoptau” pe cel mai bun om pentru acest rol.
