Cum i-au învins perșii pe egipteni aruncând cu pisici în ei: Legendara bătălie de la Pelusium
De-a lungul istoriei, nu a fost suficient ca oamenii să se lupte între ei în războaiele lor nesfârșite. De asemenea, au implicat și animalele.
În primul rând, au avut de suferit caii, catârii și elefanții. Mai rar, câini, păsări, porci și șerpi. Speciile lor au fost folosite în moduri diferite. Probabil că unele dintre cele mai neobișnuite ajutoare în război au fost… pisicile.
Micile feline au fost cele care i-au ajutat pe perși să îi învingă pe egipteni.
Pisicile luptătoare
Lloyd Henneman
Este destul de greu să-ți imaginezi o pisicuță care luptă într-un război. Pisicile nu sunt animale mari sau extrem de puternice. Ele, de exemplu, nu au forța leilor.
Faraonul egiptean Ramses al II-lea, de exemplu, avea un leu dresat. A luptat alături de el în bătălia de la Kadesh. Există cazuri similare cu tigrii sau leoparzii. Pe de altă parte, este puțin probabil ca o pisică să aibă puterea necesară de a ține piept unui războinic. Cu toate acestea, istoria cunoaște cel puțin un caz în care această specie a fost responsabilă pentru capturarea unui oraș: bătălia de la Pelusium.
Pelusium a fost un oraș important din Egiptul de Jos, situat în Delta Nilului. Numele provine din limba greacă și a fost dat orașului mult mai târziu. Numele său original a fost Per Amun.
Până la mijlocul secolului al VI-lea î.Hr. nu mai rămăsese mare lucru din splendoarea Egiptului antic. La acea vreme, faraonul Egiptului nu era suficient de puternic pentru a rezista expansiunii persane. Istoricul Herodot relatează povestea extraordinară a căderii orașului Pelusium. Egiptenii au fost de fapt înfrânți de pisici.
Puternicul Imperiul Persan
Adrien GuignetPublic Domain
În 526 î.Hr., Psammetichus al III-lea, fiul lui Amosis al II-lea din dinastia a XXVI-a, a urcat pe tron. Perioada de domnie a tatălui său, Amosis al II-lea, a fost una lungă și de succes, mai mult de 40 de ani, ceea ce arată că a fost un bun conducător.
La urma urmei, el nu aparținea familiei regale, ci a venit la putere în urma unei lovituri de stat militare. Influența Egiptului în timpul lui Amosis a fost mare și s-a extins în toate colțurile lumii. Dar în est, un alt imperiu puternic și ambițios, Imperiul Persan, începuse deja să apară.
Istoricul Herodot descrie un motiv curios care a servit drept declanșator pentru toate evenimentele care au urmat. Amosis și-a trimis medicul la curtea regelui persan Cambyses al II-lea. Medicii egipteni erau pe atunci cei mai renumiți și respectați din lume. Doctorul nu a vrut să meargă acolo și a fost indignat că a fost trimis în Persia împotriva voinței sale.
El a decis să se răzbune semănând dușmănie între conducători. Doctorul i-a sugerat noului său stăpân să-i ceară mâna fiicei faraonului, știind că această propunere nu-i va face prea mare plăcere lui. Amosis a răspuns trimițându-i regelui pe fiica predecesorului său destituit ca fiind a sa, dar aceasta i-a dezvăluit adevărul lui Cambyses. Regele persan s-a simțit foarte jignit.
Relațiile diplomatice dintre cele două țări au fost afectate iremediabil. Printre altele, consilierul faraonului, un mercenar grec pe nume Phanes din Halicarnassus, a căzut în dizgrație la curtea lui Amosis. El s-a refugiat în Persia după o neînțelegere cu faraonul.
Phanes a fost cel care l-a convins pe Cambyses că nu exista un moment mai bun pentru a cuceri Egiptul. Au existat, desigur, motive mai profunde pentru acest lucru – economice și politice. Când a venit la putere Psammetichus al III-lea, după moartea lui Amosis, s-a produs dezastrul.
Tânărul și neexperimentatul faraon Psammetichus al III-lea nu putea fi comparat cu tatăl său. De altfel, el nu putea fi comparat nici măcar cu puternica figură a lui Cambyses al II-lea, moștenitorul lui Cyrus cel Mare, ambițios și războinic. Egiptul era deja singurul stat din regiune care rămăsese independent de persani. Cucerirea sa era doar o chestiune de timp.
În 525 î.Hr. armata persană a lansat o ofensivă și a traversat Peninsula Sinai. Singura modalitate prin care faraonul putea salva țara era să primească ajutor din partea Greciei. Avea relații comerciale bune cu grecii, dar s-a dovedit că aceștia s-au alăturat lui Cambyses cu întreaga lor flotă. Soarta Egiptului era pecetluită.
Soarta orașului Pelusium
Psammetichus al III-lea și-a condus personal armata pentru a încerca să oprească înaintarea inamicului. Pelusium a devenit scena unei confruntări. Nu se cunoaște numărul de trupe din ambele tabere. Istoricul grec Ctesias a notat în scrierile sale că atât egiptenii, cât și perșii aveau aliați și mercenari străini. Bătălia a fost sângeroasă, iar rezultatul a fost unul previzibil. La acea vreme, Imperiul Achaemenid (sau Imperiul Persan Achaemenid) era cea mai mare putere a lumii antice. Egiptul nu era un rival din punct de vedere militar.
Armatele persane au devastat formațiunile egiptene, care au manifestat o confuzie teribilă când au văzut că inamicul avea numeroase pisici pe care le-a infiltrat în război. Pisicile erau animale sacre pentru egipteni.
Astfel, pentru a nu răni felinele, egiptenii au aruncat pur și simplu armele, acceptând înfrângerea.
wikipedia.org
Herodot descrie sumbru mormanele de cadavre egiptene. Ctesias povestește mai detaliat că perșii au ucis 50.000 de egipteni, față de 7000 mii de soldați ai lor, care și-au pierdut viața în timpul bătăliei. Incapabili să reziste atacului inamicului, Psammetichus al III-lea și supraviețuitorii au fost nevoiți să se retragă și să se refugieze în spatele zidurilor din Pelusium.
Egiptenii erau pregătiți pentru un asediu lung. Dar nu se așteptau să fie folosite pisici în timpul luptei. În secolul al II-lea d.Hr., războinicul macedonean Polieno a scris un tratat militar în opt cărți, intitulat Stratageme (din care au rămas doar câteva referințe, deoarece s-au pierdut). Acolo a povestit despre persanii care aruncau pisici în egipteni. Când animalele sacre, întruchipări ale zeiței Bastet, au fost aruncate peste ziduri, i-au paralizat complet pe egipteni și i-au obligat să abandoneze fortăreața. Astfel, aceștia au fugit spre Memphis.
Căderea orașului Memphis
Herodot nu are nimic scris despre acest lucru. El menționează o altă poveste la fel de demoralizatoare. Cambyses al II-lea a profanat mormântul lui Amosis și i-a ars mumia. Apoi, după ce a pus stăpânire pe orașul Pelusium, a trimis un mesager la Memphis pentru a negocia o capitulare, dar egiptenii l-au ucis.
După aceea a început adevărata răzbunare. Pentru fiecare persan ucis, au murit 10 egipteni. Unii au fost uciși în luptă, alții au fost executați mai târziu. Peste 2.000 de persoane din elita orașului Memphis au fost executate, toți militari de top și oficiali de rang înalt, chiar și unul dintre fiii faraonului.
Memphis a căzut. Psammetichus a fost luat prizonier și supus la umilințe. Fiica sa a devenit sclavă, fiind forțată să transporte apă din Nil pentru caii persanilor, iar fratele său a fost legat în lanțuri și înhățat ca un animal înainte de a fi ucis.
După toate acestea, Herodot descrie o scenă extrem de fascinantă. El povestește cum o armată persană a fost trimisă să captureze oaza lui Siva. A existat faimosul Oracol al lui Amon, același pe care Alexandru cel Mare l-a folosit.
Soldații lui Cambyses au fost prinși într-o furtună de nisip teribilă și au rămas acolo pentru totdeauna. Aceasta este probabil o legendă, tipică, dar atât de fascinantă încât mulți au încercat să găsească dovezi în acest sens. În 2009, în timpul unei expediții arheologice au fost găsite acolo oase umane, arme și bijuterii din bronz. Rămășițele au fost identificate ca fiind de tip persan. Prin urmare, este posibil ca legenda privind călăreții lui Cambyses să nu fie doar o simplă poveste.