Cum era jargonul hoților în Evul Mediu: Un cod secret al înșelăciunii, intrigilor și conspirațiilor
Infractorii au existat dintotdeauna. De-a lungul secolelor, aceștia s-au organizat în grupuri și chiar și-au creat propriul limbaj secret.
Un limbaj special, care a fost conceput pentru a ascunde intențiile bandiților, a fost numit „jargonul hoților” (cunoscut și sub denumirea de cântecul hoților).
Istoricii spun că originile acestei practici datează din Evul Mediu. Trebuie spus că diverse cuvinte din acest jargon au pătruns încet-încet în limbajul cotidian. Lingviștii consideră că există un pericol uriaș în acest sens și citează o afirmație celebră a lui F. Nietzsche:”Dacă te uiţi adânc în abis, se reflectă şi abisul în tine”.
Limbajul înșelăciunii și al intrigii
Harry Furniss
Criminalitatea a prosperat timp de secole. Infractorii și-au inventat chiar și propriul limbaj secret pentru a-și ascunde planurile și intențiile de toată lumea – limbajul hoților.
Cuvântul jargon este de origine franceză și denumea la origine unul din limbajele secrete ale răufăcătorilor din Franța Evului Mediu, iar mediul lor se numea argot.
Limbajul care conținea un cod secret a permis escrocilor și răufăcătorilor să își ascundă intențiile criminale. Terminologia acestui limbaj este adesea destul de bizară și este aproape imposibil pentru cei neinițiați să înțeleagă ce se spune.
Cum și când a apărut jargonul hoților
Adevărata origine a jargonului hoților este învăluită într-un anumit văl de mister. Oamenii de știință au investigat rădăcinile sale și au constatat influența unui număr mare de limbi diferite. Unele cuvinte, de-a lungul timpului, s-au țesut perfect în tapiseria folclorică.
Până în prezent, istoricii limbilor continuă să dezbată unde și când a luat naștere limba secretă a infractorilor.
Se spune că limba lumii interlope a apărut în epoca banilor și a capitalului comercial: în Germania – în secolul al XIV-lea, în Franța – în secolul al XV-lea, în Anglia – în secolul al XVI-lea. În comunitatea științifică nu există o opinie unitară pe această temă.
Limbajul hoților conținea mai mulți termeni legați de faptul că vor fi prinși. Hoții de vite se temeau că vor fi trimiși în „ramă” (spânzurătoare), judecătorii erau numiți „ghicitori”, iar toți hoții se temeau că vor fi „frummagemmed” (spânzurați).
A urca pe spânzurătoare însemna să „călărești un cal născut dintr-o ghindă”.
Martin Luther a fost o victimă a limbajului hoților
Lucas Cranach the Elder
Liderul Reformei, Martin Luther, ar fi fost înșelat de niște hoți care vorbeau un limbaj secret. În 1528, Luther a scris prefața pentru o ediție germană a unui text numit Liber Vagatorum (numit mai târziu în engleză Book of Vagabonds and Beggars ). Cartea conținea un glosar al dialectului hoților, explicând cititorilor limbajul codificat.
Luther a afirmat că a fost „înșelat și păcălit de astfel de vagabonzi și mincinoși mai mult decât (dorea) să mărturisească”. Pentru Luther, jargonul hoților era o dovadă a „cât de puternic stăpânește diavolul în această lume”.
Infractorii depuneau un jurământ, pentru a păstra secret limbajul lor
Pieter Brueghel the Elder
Hoții – adesea numiți pungași – depuneau un jurământ atunci când se alăturu unui grup de infractori. În cartea lui Richard Head din secolul al XVII-lea, The Canting Academy, acesta descrie jurământul: Hoții își alegeau porecle și dădeau uitării numele de naștere înainte de a jura să fie un „frate adevărat” și să se supună „poruncilor marelui conducător”.
Paul-Charles Chocarne-Moreau (1855-1931)
Acest jurământ menționa, de asemenea, limbajul lor codificat și secretul impus de acesta: „Nu voi învăța pe nimeni acest limbaj, și nu le voi dezvălui nimic din misterele noastre, chiar dacă mă vor tortura”.
Nu este surprinzător faptul că hoții foloseau nume de cod pentru a discuta despre obiectele pe care le sustrăgeau, termeni folosiți pentru ca oamenii obișnuiți să nu își dea seama cu ce se ocupă aceștia. Un spărgător de încuietori era numit „kate”, iar despre falsificatori se spunea că „desenează imaginea regelui”.
Dacă un pungaș din secolul al XVI-lea menționa „Oliver”, el folosea codul hoților pentru a face referire la lună. Limbajul hoților conținea câteva cuvinte de cod și mai ciudate: „Marriage-music” însemna copii care plâng, iar „rhino” era un cod pentru bani.
Emanuel Spitzer
Hoții de bijuterii puteau să urmărească o „bucată de gin” (un diamant) sau o „bucată de coniac” (un rubin). „Rom” făcea referire la un bun valoros. „Copil în pădure” făcea referire la un pungaș întemnițat sau „as de pică” însemna văduvă. „Pontius Pilat” semnifica un cămătar, „academia” făcea referire la un bordel, iar cuvântul „stejar” însemna om bogat.
Safirele erau denumite „vin de fructe de pădure”, în timp ce „caisele irlandeze”, mai puțin strălucitoare, erau cartofii.
wikipedia.org
Potrivit unui dicționar de limbaj al hoților din 1760, oamenii nevinovați erau sfătuiți să evite „bursucii” – un termen pentru „o bandă de ticăloși, care jefuiau și ucideau lângă râuri, apoi aruncau victimele în ele”.
În secolul al XVI-lea, legile englezești privind vagabondajul erau incredibil de aspre. După a treia abatere, vagabonzii se confruntau uneori chiar cu pedeapsa capitală.
wikimedia.org
În 1566, Thomas Harman a publicat „A Caveat for Common Cursitors”, care a devenit unul dintre cele mai populare texte care conțineau cuvinte și expresii din limbajul hoților.
Harman a popularizat, de asemenea, termenul de „pungaș” ca un nou termen pentru hoți. El susținea că vagabonzii și hoții făceau parte dintr-un grup clandestin de pungași săraci care încălcau legea. Înainte de apariția cărții lui Harman, cerșetorii puteau fi însemnați cu un „V” de la „vagabond” drept pedeapsă. După succesul cărții, însă, aceștia au fost marcați cu un „R”, ceea ce îi desemna drept pungași (R de la rogues în limba engleză).
Chiar și în prezent hoţii de buzunare comunică prin coduri, pentru a nu se dea de gol când fură într-un loc aglomerat. Ei acţionează în grup şi preferă să dea lovituri în zone cu foarte multă lume (precum piețe, autobuze, tramvaie etc.), unde se pot apropia de victimele lor, fără să dea de bănuit. Fixează ţinta sau ţintele pentru a vedea unde au portofelul care în jargon este denumit “mufă”, “tuflă” sau “coajă”. Ori telefonul mobil, denumit “crocodil”. Se orientează dacă îl ţin “la căldurică”, adică în buzunarul de la piept, pe interior. Buzunarul din faţă este denumit “caraiman”.