Care este deșertul cu cea mai mare vechime?
Măsurarea vârstei unui ecosistem sau a oricărui alt mediu natural, cum ar fi un deșert, nu este o sarcină ușoară. Antarctica, de exemplu, este cel mai mare deșert din lume, iar formarea continentului Antarctica a început odată cu destrămarea Gondwanei în urmă cu aproximativ 180 de milioane de ani.
Dar la acea vreme nu era deșertul înghețat pe care îl cunoaștem astăzi; era un subcontinent cu un climat tropical, umed și acoperit cu păduri întinse. Prin urmare, vârsta unui deșert este calculată din momentul în care condițiile sale devin asemănătoare deșertului. În Antarctica, acest lucru s-a întâmplat în urmă cu aproximativ 15 milioane de ani.
Există cel puțin trei deșerturi în lume care au precedat deșertului Antarctica: deșertul Gobi, care se întinde între China și Mongolia și are o vechime estimată între 20 și 40 de milioane de ani; deșertul Kalahari, care se întinde pe teritoriul Namibiei, Botswanei și Africii de Sud de peste 50 de milioane de ani; și deșertul cu cea mai mare vechime, deșertul Namib din Namibia, s-a format în urmă cu 55 și 80 de milioane de ani. Ca o comparație, cel mai mare deșert cald din lume, Sahara, are 7 milioane de ani vechime.
Istoria deșertului cu cea mai mare vechime
Ashim D’Silva
Undeva între sfârșitul Cretacicului și începutul Terțiarului, regiunea care este acum Namibia a suferit o schimbare climatică semnificativă. Probabil din cauza configurației continentale, care a condiționat circulația atmosferică și oceanică, Africa de Sud a început să se usuce, transformând pădurile tropicale în savane și, în cele din urmă, în deșert. S-a format deșertul Namib, urmat la scurt timp de deșertul Kalahari.
În timpul Miocenului, apariția curentului oceanic rece Benguela, care curge de-a lungul coastei de vest a Africii de la Capul Bunei Speranțe până la Ecuator, a dus la o reducere a precipitațiilor în regiunea Namib, intensificând ariditatea ecosistemului său deșertic.
Acest climat arid a persistat în timpul glaciațiunilor din Pleistocen.
Curiozități despre deșertul Namib
Locul unde deșertul Namib întâlnește oceanul Atlantic
Sergi Ferrete
Valeria Rossi
Namib este cunoscut pentru contrastele extreme de temperatură, cu temperaturi maxime de până la 50° C și temperaturi minime sub 0° C. Precipitațiile medii anuale sunt de aproximativ 10 mm, deși există zone mai umede în est care primesc până la 85 mm și zone extrem de uscate în vest, cu mai puțin de 5 mm de precipitații pe an.
Un aspect notabil este faptul că cea mai mare parte a apei pe care o primește deșertul Namib nu provine din precipitații, ci din ceață. În timpul nopții, scăderea bruscă a temperaturii face să se formeze ceață, care se risipește imediat ce vine căldura dimineții.
Majoritatea nisipurilor care acoperă deșertul Namib sunt relativ recente și provin din deșertul Kalahari. Fluviul Orange le depozitează pe coasta atlantică, la sud de Namibia, iar Curentul Benguela, cu vânturile sale asociate, transportă aceste sedimente în deșertul Namib. Sub această mare de nisip, însă, se află rămășițele deșertului preistoric.
Citește și: De ce în deșert ziua este cald, iar noaptea este frig?
Faună din deșertul Namib
Arne Smith
Atunci când un mediu susține un climat deșertic timp de zeci de milioane de ani, viața se adaptează și prosperă, în ciuda durității mediului. Acesta este motivul pentru care deșertul Namib, chiar și în ariditatea sa extremă, găzduiește diverse specii de animale și plante.
Printre cei mai fascinanți locuitori ai Namibului se numără insectele, în special gândacul endemic al deșertului, Stenocara gracilipes. La sfârșitul nopții, acest mic gândac din familia tenebrionidae își orientează corpul împotriva vântului și își ridică prima pereche de aripi, care formează un fel de carapace – cunoscută sub denumirea tehnică de „elitră” – la un unghi de 45º.
Elitrele au mici noduli hidrofili care captează și acumulează mici picături de apă din ceață. Atunci când picătura atinge o dimensiune suficientă – aproximativ 5 mm în diametru – aceasta alunecă pe corpul gândacului până când se apropie de gura acestuia, moment în care ciclul reîncepe. În acest fel, gândacul reușește să adune, într-un timp scurt, apa de care are nevoie pentru a supraviețui.
Nu toate animalele au capacitatea de a extrage apă din mediul înconjurător. Deșertul Namib nu este caracterizat doar de prezența insectelor mici, ci și de mamifere mari: gazele, antilope, struți, lei și chiar elefanți.
Aceste specii au reușit să se adapteze extrem de bine la condițiile aspre din deșert. Pentru a se hidrata, elefanții sapă gropi adânci în căutare de apă subterană, în timp ce leii se hidratează consumându-și prada. Antilopele și alte erbivore, pe de altă parte, se hidratează din plantele pe care le mănâncă. În ciuda condițiilor climatice dificile, Namibul este un ecosistem în care și vegetația prosperă.
Flora incredibilă a deșertului Namib
Plantele din Namib, ca și alte forme de viață, trebuie să se adapteze la un mediu în care apa lipsește, folosind o varietate de strategii.
Printre plantele cele mai notabile se numără arborele Aloidendron dichotomum sau arborele tolbă. În ciuda formei sale, Aloidendron dichotomum este strâns înrudit cu aloe vera. Are adaptări similare, cum ar fi frunze groase, crase, cu o suprafață ceroasă, un metabolism acid care îi permite să extragă apa din sol doar noaptea și rădăcini foarte adânci, capabile să acceseze apele subterane.
Un alt exemplu frapant sunt așa-numitele plante de piatră din genul Lithops. Aceste specii xerofite formează corpusculi cu două frunze cărnoase, camuflându-se printre stânci cu modele și linii colorate complexe. Varietatea largă a formelor de Lithops se datorează atât geneticii, care induce variații morfologice în cadrul speciilor, cât și capacității de aclimatizare, demonstrând adaptabilitatea acestor plante la diferite medii, inclusiv mediul deșertic din Namib.
Probabil cea mai impresionantă plantă din deșertul Namib este emblematica Welwitschia mirabilis, simbolul național al Namibiei. Este o plantă ocrotită prin lege.
Această plantă sfidează condițiile aride extreme, temperaturile dure și precipitațiile reduse datorită morfologiei sale unice și adaptărilor specializate. Cu o tulpină robustă care poate atinge o înălțime de un metru și jumătate și frunze verzi, Welwitschia și-a dezvoltat capacitatea de a capta umezeala din ceață, procedeu similar cu anumite insecte adaptate deșertului.
Frunzele de Welwitschia au o suprafață hidrofilă, capabile să rețină umiditatea ambientală. Sub acestea, o rădăcină pivotantă conică se ancorează adânc în subsol, în timp ce o rețea de rădăcini mai fine, spongioase, se extinde aproape de suprafață, capturând eficient picăturile de apă provenite de la frunze.
Eficiența acestui sistem este atât de mare încât a inspirat propuneri de dezvoltare a nanomaterialelor pentru a condensa eficient roua și a capta ceața. Cercetări recente sugerează, în plus, că rădăcinile de Welwitschia absorb, de asemenea, apă din cristalizarea rocilor din jurul său.
Această capacitate de a capta umiditatea ambientală, împreună cu absorbția apei din roci, stau la baza rezistenței și longevității uimitoare a plantei. Se estimează că Welwitschia poate trăi câteva mii de ani, ceea ce o face una dintre cele mai longevive plante din lume. Există câteva exemplare care au între 1000 și 2000 de ani, conform cercetărilor.