Capela Sixtină: Capodopera artei renascentiste
Când Michelangelo Buonarroti a început să picteze frescele din Capela Sixtină, în 1508, era deja un artist consacrat.
Capodopera „Pietà”, sculptură realizată între 1498-1499, i-a adus multă popularitate lui Michelangelo. La vârsta de 24 de ani era cunoscut drept cel mai mare sculptor al timpului său.
Michelangelo , CC BY-SA 3.0
Având în vedere că lucrările sale erau foarte apreciate, nu este de mirare că marii oameni ai acelor vremuri l-au căutat, pentru a realiza și alte lucrări mărețe. La Florența, Michelangelo a sculptat giganticul David și a fost însărcinat să realizeze o frescă pe un perete din Sala Consiliului din Palazzo Vecchio, împreună cu Leonardo da Vinci.
În 1505, Papa Iulius al II-lea a dorit să-l aducă la Roma pentru a-i picta mormântul, un proiect grandios care l-a încântat imediat pe artist. Cu toate acestea, între cei doi au existat neînțelegeri. Papa, după cum a povestit Michelangelo în 1523, „s-a răzgândit și nu a mai vrut ca artistul să se ocupe de această lucrare”, și a mers până într-acolo încât i-a spus să plece, atunci când artistul l-a abordat pentru bani.
Buonarroti a părăsit Roma din cauza acestui afront.
wikipedia.org
Însă, papa a insistat ca Michelangelo să lucreze pentru el. Astfel că i-a cerut imediat să se întoarcă la Roma pentru un nou proiect: frescele pentru bolta Capelei Sixtine.
În 1508, Roma lui Iulius al II-lea era un mare atelier extraordinar. Bramante era ocupat cu reconstrucția Bazilicii Sfântul Petru și a Palatului Vaticanului. Rafael începea frescele pentru camerele papei. Iar pentru Capela Sixtină, papa îl voia pe Michelangelo cu orice preț.
Michelangelo învățase tehnica picturii murale în atelierul lui Ghirlandaio, dar nu o pusese niciodată în practică. În ceea ce privește frescele florentine ale Bătăliei de la Cascina, nu trecuse niciodată dincolo de caricaturi.
În mai multe rânduri a proclamat că arta sa, „profesia” sa, era sculptura, nu pictura. În scrisorile adresate rudelor, cele câteva mențiuni despre lucrarea de la Capela Sixtină exprimau faptul că lucrarea necesita un efor foarte mare, iar Michelangelo era descurajat, deoarece, așa cum preciza chiar el „nu era pictor”.
Chiar și așa, nu a vrut să renunțe la această sursă de venit. De altfel, lucrarea de la Capela Sixtină a fost și o puternică provocare care l-a absorbit complet timp de patru ani și jumătate.
Pereții Capelei Sixtine au fost împodobiți cu fresce de Botticelli, Ghirlandaio, Cosimo Rossi, Perugino și Signorelli. Bolta suferise două restaurări, ultima fiind finalizată în vederea pregătirii intervenției lui Michelangelo. Un prim plan a fost convenit în data de 8 mai 1508, dar artistul nu l-a considerat a fi suficient de bun. Prin urmare, contractul a fost revizuit în luna iunie: avantajele pe care Michelangelo trebuia să le aibă au fost dublate, iar artistul a fost lăsat să picteze tot ce dorea, nu numai pe tavan, ci și pe pandantive.
Învățare prin practică
wikipedia.org
Bolta Capelei Sixtine, cu lungimea și înălțimea ei, ar fi fost o provocare chiar și pentru cei mai pricepuți pictori. Problemele au început cu schelele. Cea ridicată de Bramante, a fost criticată de Michelangelo, până într-acolo încât acesta a cerut să fie demontată și a construit una după propriul proiect.
Dar cea mai mare dificultate a fost tocmai fresca, deoarece necesita o tehnică aparte, care nu permite greșeli.
Odată pregătite planșele de desen, întregul trebuie împărțit în părți care pot fi finalizate într-o zi, deoarece după acest timp tencuiala se usucă și nu mai absoarbe culoarea. Secțiunea de perete aleasă este pregătită mai întâi cu var și apoi cu tencuială, un amestec de puzzolană (material de construcție bogat în bioxid de siliciu), var și apă. După ce modelul a fost transferat pe tencuiala încă proaspătă, se aplică imediat culoarea.
Primele încercări au fost dezamăgitoare. Fresca Potopului, executată cu tehnici eterogene, s-a soldat cu un dezastru: rețeta de tencuială „florentină” nu a funcționat cu materialele și climatul din Roma. Pereții au mucegăit, iar pictura a trebuit să fie parțial îndepărtată și refăcută de la zero.
Michelangelo a avut câteva luni grele, luni în care a exersat din greu. Însă, după tot efortul depus, artistul a renunțat la asistenții săi. O analiză a cheltuielilor pe care le-a făcut pentru această lucrare pare să confirme legenda potrivit căreia ar fi făcut totul sau aproape totul singur.
De altfel, pe lângă faptul că lucrarea necesita o atenție sporită, artistul a lucrat și stând într-o poziție foarte incomodă.
Între timp, papa era nerăbdător ca lucrarea să fie finalizată.
În cele din urmă, Michelangelo a terminat lucrarea, care a fost inaugurată în data de 31 octombrie 1512. Alfonso d’Este, duce de Ferrara, a admirat-o cu puțin timp înainte de a fi dezvăluită publicului.
Michelangelo s-a întors să lucreze la Capela Sixtină 21 de ani mai târziu. În 1533, Clement al VII-lea de Medici a comandat fresca Judecata de Apoi pe peretele corului, comandă pe care Paul al III-lea, imediat ce a fost ales papă în 1534, l-a obligat pe artist să o îndeplinească, cerându-i să lucreze exclusiv pentru el.
Fresca a fost executată între 1536 și 1541, dar ideea a fost, fără îndoială, mai veche.
Pe suprafața enormă a peretelui, mărită prin distrugerea a două lunete și înclinată datorită unei „baze din cărămidă” pentru a împiedica praful să se depună, Michelangelo a plasat din nou corpul uman în centrul scenei. Acum, însă, trupurile erau în mișcare pentru a exprima toate sentimentele legate de situația teribilă din scenă: judecata.
Cenzura
De îndată ce a fost expusă, fresca a stârnit reacții contradictorii. Reacțiilor pozitive ale Victoriei Colonna – prietenă cu Michelangelo, care spunea că lucrarea „ne arată moartea și ceea ce suntem într-un mod blând”, și ale admiratorilor necondiționați ai artistului li s-a opus un val de scandal care nu părea să se diminueze. Motivul a fost nuditatea personajelor din scena șocantă.
Într-o scrisoare adresată de Nino Sernini cardinalului Ercole Gonzaga, în noiembrie 1541, acesta a consemnat opinia unora care credeau că „nu este corect ca cei goi să fie reprezentați într-un astfel de loc”. Fără îndoială, în spatele acestei opinii se afla curentul cel mai intransigent din Biserică la acea vreme, condus de cardinalul Gian Pietro Carafa, cel care avea să devină ulterior inchizitor al Sfântului Oficiu, instituit în 1542, și viitorul papă Paul al IV-lea (1555).
După ce a fost ales papă, Paul al IV-lea l-a privat pe Michelangelo de marile sale indemnizații și a avut ideea de a distruge scena Judecății de apoi. Aflând că pontiful intenționa să facă acest lucru, Michelangelo i-ar fi răspuns: „Spune-i papei că este o chestiune minoră și că poate fi reparată cu ușurință; Papa ar trebui să repare lumea, pentru că picturile pot fi reparate imediat”.
Michelangelo
Sistine Chapel , CC BY 2.5
Pius al IV-lea a fost cel care a ordonat acoperirea organelor sexuale ale figurilor cu pânză pictată. În 1563, la Conciliul de la Trento, fusese adoptat un decret care reglementa utilizarea imaginilor în biserici, precizând că acestea nu trebuie să conțină „nimic necinstit”, iar papa, la două luni de la încheierea conciliului, a decis să fie pus în aplicare decretul. Vizate erau picturile din Capela Sixtină.
wikipedia.org
Calvin Craig
La câteva săptămâni după moartea lui Michelangelo, lucrarea a fost încredințată lui Daniele da Volterra. El a fost responsabil de efectuarea primei cenzuri, care a constat în a acoperi elementele de nuditate. În cazul a două figuri, Sfântul Blaise și Sfânta Ecaterina, o parte din tencuiala originală a fost distrusă și înlocuită cu una nouă.
Michelangelo
Richard Mortel CC BY 2.0
Richard Mortel CC BY 2.0
În secolele următoare au existat multe alte intervenții, însă scena a fost păstrată.