Apeductele, capodoperele ingineriei romane

Roma a fost, fără îndoială, o civilizație care s-a bucurat de multe minuni inginerești. Tehnologia pe care romanii au dezvoltat-o pentru colectarea, distribuția și consumul de apă era una impresionantă.

Este adevărat că orașele grecești au construit sisteme de tuneluri, galerii și rezervoare, uneori de dimensiuni considerabile, dar acestea sunt departe de impresionantele apeducte pe care romanii, cu abilitățile lor inginerești și arhitecturale deosebite, le-au construit de-a lungul și de-a latul imperiului lor.

Ele au fost unul dintre cele mai mari exemple ale marilor lucrări publice pe care romanii le-au considerat întotdeauna o prioritate; dar, de asemenea, ele au fost simboluri ale civilizației avansate a Romei, precum și vehicule de propagandă pentru puterea lor și a împăratului lor.

Fântâni și rezervoare

Ihiroalfonso, CC BY-SA 3.0

Nu toate orașele romane aveau apeducte, deoarece în unele dintre ele alimentarea cu apă putea fi asigurată de fântâni și de rezervoare publice și private săpate sub case, așa cum au arătat studiile efectuate în Cezareea (Cherchel, Algeria) și chiar în Pompei.

Unele rezervoare puteau avea dimensiuni colosale, cum ar fi cel de la Yerebatan Saray din Constantinopol (actualul Istanbul) sau bazinul Mirabilis din orașul Miseno (Italia). Aceasta din urmă era în subteran și avea o capacitate de 12.600 de metri cubi, cu o boltă mare susținută de 48 de stâlpi dispuși pe patru rânduri și uniți prin arcuri transversale.

KurmanbekCC BY-SA 4.0

Metuboy CC BY-SA 4.0

Cu toate acestea, existau orașe care aveau nevoie de mult mai multă apă decât puteau furniza aceste rezervoare, nu numai pentru a aproviziona o populație numeroasă – până la un milion de locuitori în cazul Romei, ci și pentru a alimenta fântânile ornamentale și băile publice. Apeductele au fost create pentru a satisface toate aceste nevoi.

434 de apeducte erau subterane, 15 erau supraterane și doar 59 treceau prin arcade

Manuel González Olaechea y Franco, CC BY-SA 3.0

Emanuele CC BY-SA 2.0

Mike McBeyCC BY 2.0

Arcadele monumentale erau doar o parte a sistemului de alimentare, al cărui scop era de a aduce apă de la izvoare și fântâni care puteau fi la mai mult de 50 de kilometri distanță. De-a lungul acestui traseu au fost construite lucrări de captare, rezervoare, turnuri de distribuție (castella aquarum) și, în mod logic, canalul prin care curgea apa, profitând de panta ușoară pe care inginerii romani reușeau să o realizeze de la izvor până la destinație.

Arcadele monumentale pe care ne-am obișnuit să le asociem cu imaginea apeductului au fost construite în locuri unde terenul era în pantă abruptă – o vale sau o depresiune. Cu toate acestea, în cea mai mare parte, transportarea apei se făcea prin canale subterane sau la nivelul solului. În cazul Romei, s-a calculat că existau aproximativ 507 kilometri de apeducte. Din totalul acestor construcții impresionante, 434 erau subterane, 15 erau la suprafață și doar 59 treceau prin arcade.

Unul dintre cele mai vechi apeducte era Aqua Appia, construit de Appius Claudius cel Orb și inaugurat în anul 312 î.Hr., cu o lungime de peste 1,6 kilometri.

Adrián Cerón, CC BY-SA 4.0

Alte trei apeducte au fost construite în secolele al III-lea și al II-lea î.Hr.: Aqua Anio Vetus, Aqua Marcia și Aqua Tepula. Impulsul final a fost dat de Augustus și de ginerele său Agrippa, care au reparat vechile apeducte și au construit altele noi, dintre care unele, precum Aqua Virgo, au rămas în uz fără întrerupere.

Împărații Claudius și Traian au ordonat construirea apeductelor Aqua Claudia și Aqua Traiana (apeductul din urmă având o lungime de aproape 60 de kilometri).

Ultimul dintre apeductele Romei a fost Aqua Alexandrina, lung de 22 de kilometri, construit la ordinele lui Alexandru Severus, în anul 226 d.Hr.

În total, se estimează că Roma dispunea de un milion de metri cubi de apă pe zi, pentru a satisface nevoile unei populații în continuă creștere și pentru a alimenta cele aproximativ 900 de băi publice, dar și fântânile arteziene.

Construcția unui apeduct era o sarcină foarte costisitore

Pentru gestionarea apelor reziduale, orașele dispuneau de o rețea completă de canalizare. La Roma, sistemul Cloaca Maxima, care se vărsa în Tibru, era un motiv de admirație generală. Starea bună a apeductelor și a rețelei de canalizare, precum și existența băilor publice au fost detalii importante care au împiedicat apariția unor epidemii la fel de teribile ca cele care au devastat orașele în Evul Mediu.

Construirea unui apeduct, de la captarea apei și până la punctul final de distribuție, era o sarcină foarte costisitoare și una dintre obligațiile pe care orașele trebuiau să le îndeplinească și cu care trebuiau să se mândrească.

Din câte se știe, finanțarea acestor lucrări era atât publică, cât și privată. Uneori, apeductele erau plătite de mari personalități, iar lucrările erau în general realizate în timpul exercitării funcțiilor lor politice.

Romanii au fost întotdeauna conștienți de faptul că era esențial să mențină aprovizionarea cu apă în condiții optime. Un grup mare de muncitori specializați, numiți aquarii, un cuvânt care ar putea fi tradus prin instalatori, se ocupau de buna funcționare și de curățarea apeductelor.

Acești tehnicieni se ocupau de un serviciu de reparații și curățau sistematic canalele pentru a evita obstrucțiile și deteriorarea calității apei; în acest scop, canalul prin care curgea apa era întotdeauna acoperit, iar pentru decantarea impurităților erau instalate periodic bazine numite „piscinae limariae”.

Benh LIEU SONG (Flickr), CC BY-SA 3.0

Citește și: Invenții ale imperiului Roman pe care le folosim chiar și astăzi