6 invenții accidentale care au schimbat istoria lumii
Multe invenții și descoperiri care au avut loc de-a lungul istoriei au fost rezultatul greșelilor. Cuptorul cu microunde, de exemplu, un aparat folositor – care aproape că nu lipsește din nicio casă – intră în categoria lucrurilor inventate accidental. Iar lista acestor descoperiri este lungă.
Planurile nu ne ies întotdeauna așa cum ne plănuim, pentru că erorile au loc la tot pasul. Așadar, pentru că o mică greșeală poate schimba orice plan măreț, iată o listă cu șapte accidente incredibile care au schimbat istoria lumii!
Bomboanele și invenția cuptorului cu microunde
Fascinat de scufundarea Titanicului, Percy Spencer a devenit om de știință. S-a înrolat în marina americană ca electrician radio însă, în cele din urmă, a devenit expert civil în domeniul radarului, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, câștigând astfel Premiul pentru Serviciul Public Distins pentru munca sa. Percy Spencer a făcut toate aceste lucruri fără să termine măcar liceul.
După război, Spencer a lucrat pentru Raytheon Manufacturing, o companie de aviație și apărare. Într-o zi, în timp ce se plimba lângă echipamentul radar, Spencer și-a băgat mâna în buzunarul cămășii – și a găsit în el o substanță lipicioasă.
Bărbatul avea adesea la el boamboane cu arahide, pentru a hrăni veverițele. Știa suficient de multe lucruri despre radare, pentru a suspecta că undele magnetron producătoare de căldură ar fi putut topi bomboanele din buzunarul său. Dar nu era sigur de acest lucru. Așa că a așezat o pungă cu boabe de porumb pentru popcorn în fața aparatului – iar imediat au început să se facă floricelele de porumb. Apoi a mai așezat un ou crud, care a explodat pe fața unui coleg sceptic.
Spencer a patentat această invenție, numind-o Raytheon – și a comercializat-o către companiile aeriene, companiile de căi ferate, restaurantele și navele de croazieră ca „Radarange” – sau, așa cum se știe acum, cuptorul cu microunde. Din fericire, cuptorul cu microunde a evoluat din 1947 și până acum, deoarece atunci avea o înălțime de aproape 6 metri, cântărea aproape 350 de kilograme și costa 3.000 de dolari. Asta înseamnă aproximativ 35.000 de dolari astăzi, conform in2013dollars.com.
Tratamentul miraculor
În vara anului 1928, grăbit să plece în vacanță, medicul scoțian Alexander Fleming a lăsat câteva vase Petri murdare în chiuveta din laboratorul său din spitalul londonez Sainz Mary’s.
Și, ca și când nu ar fi fost de ajuns, acele vase aveau stafilococi, bacterii care provoacă furuncule, dureri în gât și intoxicații alimentare.
La întoarcerea sa, câteva zile mai târziu, dr. Fleming a descoperit un lucru interesant în acele vase Petri: unul dintre recipiente avea bacterii, cu excepția unui loc mic – acaparat de mucegai. Acel mucegai de culoare verde-albăstrui, care ataca bacteriile, aproape dizolvându-le.
Făcând mai multe studii, dr. Fleming a descoperit că mucegaiul, care aparține unei forme rare de Penicillium Notatum, a secretat un fluid care a ucis mai multe lanțuri de bacterii mortale. Alexander Fleming și-a publicat remarcabila descoperire – care a trecut aproape neobservată.
Ani mai târziu, Howard Walter Florey, patolog australian, a citit accidental articolul lui Fleming în timp ce răsfoia vechile reviste medicale. Împreună cu biochimistul Ernst Boris Chain, au explorat efectele terapeutice ale fluidului secretat de mucegai. În 1941, au colectat suficientă penicilină pentru a o administra unui om. Cobaiul uman, un ofițer de poliție în vârstă de 43 de ani, avea o infecție bacteriană fatală (infecție pe care o contractase după ce s-a zgâriat pe trandafiri în grădina sa). Rezultatele au fost spectaculoase: febra pacientului a scăzut. Penicilina folosită pentru a-l trata a fost numită rapid medicament miraculos. Din păcate, din cauza lipsei de pelicilină, infecția bărbatului a apărut din nou și, în cele din urmă, acesta a murit.
Fleming, Florey şi Chain au fost răsplătiţi cu premiul Nobel pentru Medicină.
Însă, cu mult înainte de descoperirea dr. Fleming, savantul şi bacteorologul român de renume mondial Victor Babeş vorbea despre efectele benefice ale microorganismelor. El a fost primul care a semnalat (în 1885) acţiunea inhibantă a substanţelor elaborate de microorganisme, iar tot el a sugerat că aceste substanţe ar putea fi utilizate în scop terapeutic pentru distrugerea agenţilor patogeni.
Velcro – binecunoscutul sistem de închidere prin bandă cu scai
Inginerul elvețian George de Mestral a fost un geniu de mic. Când avea 12 ani, a proiectat și brevetat un avion de jucărie. Pe măsură ce a crescut, el și-a dat seama că natura este cel mai mare inventator de pe planetă, așa că a început să studieze fenomenele naturale pe care știința le-ar putea imita.
Întorcându-se dintr-o plimbare prin Munții Jura, George de Mestral observă că pe pantalonii săi, dar și pe blana câinelui său sunt prinși mici scaieți. Pentru că mica plantă i-a atras atenția, el o studiază la microscop și vede că spinii se termină în „cârlige” minuscule care se prind de majoritatea țesăturilor și în blana animalelor.
Pentru că nu era un fan al fermoarelor, el și-a petrecut următorii zece ani încercând să inventeze un mecanism de prindere precum cel al scaieților.
După nenumărate încercări, de Mestral a identificat materialul potrivit pentru invenția sa: nailonul, suficient de puternic pentru a ține cârligele și suficient de moale pentru a putea fi desfăcut cu ușurință. În anul 1953 – el a obținut brevetul pentru invenția sa (numită Velcro).
Bețele de chibrituri
În 1826, John Walker, un chimist din Stockton on Tees, a descoperit accidental că un băț acoperit cu substanțe chimice a luat foc, atunci când a încercat să-l curețe. După mai multe teste, John Walker a inventat bețele de chibrituri. Inițial, acestea erau confecționate din carton și au început să fie comercializate sub numele de „Friction Light”, în data de 12 aprilie 1827, în farmacia lui Walker. Nu la mult timp, Walker și-a îmbunătățit invenția – și a început să fabrice micile bețe din atele din lemn tăiate manual, ambalate într-o cutie de carton – dotată cu o bucată de șmirghel (pentru a răzui stratul de fosfor de pe cutia de chibrituri).
Din păcate, John Walker nu și-a brevetat invenția, astfel că Samuel Jones din Londra i-a copiat ideea și și-a lansat propriul „Lucifers” în 1829, o copie exactă a bețelor de chibrituri „Friction Lights”.
Sticla securizată
În primele zile ale automobilelor, înainte ca centurile de siguranță și airbagurile să fie incluse, unul dintre cele mai grave pericole era rănirea cauzată de bucățile de sticlă – provenite de la parbrizul spart.
Însă, această problemă a fost rezolvată de chimistului francez Édouard Bénédictus – care a inventat sticla laminată, cunoscută și sub numele de sticlă securizată.
În timp ce se afla în laboratorul său, un balon de sticlă a căzut și s-a spart, dar cioburile nu s-au împrăștiat. Astfel, Bénédictus și-a dat seama că interiorul era acoperit cu azotat de celuloză din plastic care ținea împreună bucățile sparte.
În anul 1909, el le-a propus producătorilor de automobile să folosească noua sa invenție la fabricarea mașinilor, dar producătorii au respins ideea sa. După câțiva ani, sticla securizată a început să fie folosită la maștile de gaz din Primul Război Mondial.
Zaharina
Zaharina a fost descoperită de chimiștii Ira Remsen și Constantin Fahlberg în 1879, în timp ce încercau să găsească o nouă utilizare a gudronului de cărbune.
După ce a ieșit din laborator, Fahlberg a sesizat că biscuiții pe care îi mânca aveau un gust dulce inexplicabil și a constatat că această substanță dulce provenea de pe mâinile sale – făcând astfel legătura cu compusul la care lucra în acea zi. Fahlberg a studiat sulfimidul benzoic, iar în 1884 acesta a aplicat pentru mai multe brevete în diferite țări – și a descris metodele de producție a substanței pe care a denumit-o zaharină.
Doi ani mai târziu, el a început producția zaharinei într-o fabrică din Germania. Și astfel zaharina a devenit primul îndulcitor artificial disponibil în comerț.
