14 iulie 1789: Povestea adevărată a căderii Bastiliei, simbol al tiraniei monarhiei franceze

Este, fără îndoială, unul dintre cele mai celebre episoade din istoria Franței. Și pe bună dreptate, data sa a devenit sărbătoare legală. În fiecare an, în data de 14 iulie, întreaga Franță se îmbracă în albastru, alb și roșu pentru a sărbători cu mare fast acest moment de cotitură emblematic care a avut loc acum mai mult de 200 de ani: căderea Bastiliei.

În data de 14 iulie 1789, mii de oameni au luat cu asalt fortăreața de la Porte Saint-Antoine. Bastilia fusese construită în secolul al XIV-lea pentru a proteja capitala și, de atunci, servise pe rând drept închisoare de stat și seif regal. Dintr-o structură de protecție, fortăreața a devenit un simbol al tiraniei monarhice.

În 1789, Franța traversa o criză majoră. Iar tensiunile nu au făcut decât să crească odată cu întrunirile reprezentanților celor trei ordine (nobilimea, clerul și cea de-a treia putere) decise de către Ludovic al XVI-lea, în luna mai. Câteva săptămâni mai târziu, în 11 iulie, demiterea lui Jacques Necker, principalul ministru de stat a declanșat butoiul cu pulbere.

În ziua de 13 iulie, insurecția s-a răspândit în întregul Paris, iar răsculații s-au dus la Hôtel des Invalides pentru a face rost de arme. Bastilia urma să fie următoarea lor țintă.

Construcția Bastiliei, un monument gigant pentru protejarea capitalei

După declanșarea Războiului de 100 de ani, în 1337, Parisul a devenit coșmarul consilierilor municipali după ce a căzut în mâinile englezilor. Desigur, de la începutul secolului al XIII-lea, capitala fusese protejată de ziduri groase construite sub Philippe Auguste. Cu toate acestea, dezvoltarea urbană a fost de așa natură încât locuințele și întreprinderile de pe malul drept au început să se extindă dincolo de zidurile orașului.

În 1356, Etienne Marcel, prepozit al negustorilor din Paris, a comandat construirea unui nou zid care să cuprindă cele mai recente cartiere. Protecția era relativă: era formată din șanțuri întărite de ziduri joase de pământ.

La nord-est, doar porțile Saint Denis, Saint Martin și Saint Antoine erau păzite de bastioane sau de mici forturi. Nu existau motive de îngrijorare pentru trupele inamice. Pentru a proteja partea de est a orașului, care era cea mai expusă, regele Carol al V-lea a decis să construiască o fortăreață militară, la poarta Saint-Antoine. Prima piatră a fost pusă în data de 22 aprilie 1370.

Construcția Bastiliei a durat 13 ani. Patru turnuri impunătoare, înalte de 24 de metri, dominau orașul și actuala stradă Saint-Antoine, în timp ce alte patru turnuri dădeau spre suburbii. Aceste opt turnuri erau legate între ele printr-un zid de incintă gros de 3 metri (rămășițele fundațiilor unuia dintre turnuri sunt acum expuse în Piața Henri-Galli). Pentru a o face și mai greu de cucerit, această cetate gigantică era protejată și de un șanț circular lat de 25 de metri și adânc de 8 metri, alimentat de apele Senei.

Un perimetru al clădirii era înconjurat de santinele, ceea ce însemna că inamicii puteau fi văzuți de la distanță. La vederea acestei arhitecturi militare impresionante, parizienii se simțeau, fără îndoială, în sfârșit în siguranță: se credea că cine deținea Bastilia, deținea Parisul. Era o credință pe care istoria era pe cale să o spulbere.

Citește și: Secretele Catacombelor din Paris: 7 milioane de cadavre au fost mutate în imensul labirint

Cetatea care nu a oferit protecție

În data de 27 aprilie 1413, parizienii care îl susțineau pe ducele de Burgundia s-au răsculat împotriva lui Pierre des Essarts, prepozitul Parisului. Încolțit, Pierre des Essarts s-a refugiat în Bastilia, crezând că fortăreața îi va garanta siguranța.

Dar, speriat de miile de parizieni care au asediat cetatea, el s-a predat în aceeași zi în schimbul promisiunii de a nu fi omorât. A fost executat două luni mai târziu. Când burgunzii au „oferit” Parisul aliaților lor englezi în 1420, cetatea a fost ocupată de inamic și a rămas așa până în 1436, când trupele regelui Carol al VII-lea au recucerit orașul. Urmărite, ultimele garnizoane engleze s-au adăpostit în Bastilia și apoi s-au predat fără luptă.

Un scenariu similar a avut loc în data de 12 mai 1588. De această dată, politica lui Henric al III-lea, considerată prea conciliantă față de protestanți, a declanșat furia parizienilor. Revolta l-a forțat pe rege și curtea sa să fugă din capitală, lăsând terenul liber Ligii Sfinte a lui Henri de Guise, care părea să fie apărătorul credinței catolice. Pentru a prelua controlul asupra Parisului, ducele trebuia să cucerească Bastilia. Când oamenii săi au ajuns la citadelă, au cucerit măreața clădire fără prea mari eforturi.

Soldații Ligii s-au predat fără să tragă un foc de armă

Bastilia a rămas sub controlul Ligii timp de șase ani. În data de 22 martie 1594, regele Henri al IV-lea a intrat în capitală. Hotărât să lupte, el a asediat fortăreața și l-a somat pe căpitanul acesteia să se predea. Căpitanul a refuzat categoric.

Patru zile mai târziu, apărătorii Bastiliei au decis că este mai rezonabil să capituleze înainte de a fi tras un singur foc de tun. Acest blestem militar avea să mai aibă un episod în timpul Frondei (o mișcare social-politică din Franța din secolul al XVII-lea, care a dus la o serie de războaie civile între anii 1648 și 1653).

Jean-Baptiste Lallemand 

În iulie, rebelii împotriva regenței Annei de Austria și a guvernului lui Mazarin au decis să preia controlul asupra capitalei și, desigur, asupra Bastiliei. Au avut loc mai întâi negocieri, dar căpitanul fortului era hotărât și a refuzat o sumă mare de bani oferită în schimbul predării sale. Atacatorii s-au pregătit pentru confruntare, săpând tranșee, aducând tunuri.

S-a dat ordin să se deschidă focul. După o primă salvă, artileriștii nu au avut timp să reîncarce: căpitanul Bastiliei s-a predat, fără să riposteze. Nici măcar o picătură de sânge nu a fost vărsată. În timpul celor patru secole de existență a fortăreței, parizienii au auzit rareori zgomotul artileriei în luptă, însă focul tunurilor le era familiar, deoarece zgomotul produs de acestea se auzea în timpul festivităților și al evenimentelor importante (cum ar fi nașterea unui copil din familia regală), precum și atunci când regele sau regina intrau sau ieșeau din oraș.

Cu toate acestea, a existat un eveniment când s-a tras cu tunurile Bastiliei în scop de război. Acest episod a avut loc în timpul Frondei Prinților. Marele Condé, care conducea rebeliunea împotriva puterii regale, a mărșăluit asupra Parisului în 1652 și a înfruntat trupele regelui conduse de Turenne în Faubourg Saint-Antoine.

Ducesa de Montpensier – Anne Marie Louise d’Orléans – cunoscută și sub numele de Grande Mademoiselle – a decis să vină în ajutorul Marelui Condé, vărul ei. Datorită tatălui său, Gaston d’Orléans, unchiul regelui și mare dușman al lui Mazarin, ea a primit cheile cetății pentru a permite prinților să intre în Paris, dar, mai presus de toate, a obținut ordinul de a se trage cu tunurile Bastiliei în trupele regelui.

Seiful lui Henri al IV-lea

Jérôme BLUM

În timpul domniei lui Henri al IV-lea (1589-1610), parizienii care îl urau cu înverșunare din cauza religiei sale protestante nu au fost închiși în camerele Bastiliei. Regele a preferat să transforme fortăreața în seif regal.

Imensa avere pe care o economisise pentru pregătirea războaielor pe care le plănuia în Spania a fost transportată în Turnul Tezaurului. Tezaurul regal era protejat de o ușă masivă care putea fi deschisă doar cu trei chei.

Una dintre acestea era deținută de rege, în timp ce celelalte două se aflau în mâinile consilierului financiar general și ale trezorierului economiilor. Conform unui edict regal, aceste fonduri nu puteau fi utilizate decât pentru război. Când Henri al IV-lea a murit în 1610, jumătate din aceste economii au rămas. Dar a fost nevoie doar de cei patru ani de regență ai văduvei sale, Maria de Medici, pentru ca această avere să fie risipită.

„Celule de trei stele”

Se zvonea că cei care ajungeau la Bastilia nu știau de ce sau pentru cât timp vor sta în acel loc și că mulți nu se mai întorceau niciodată. Fantezie sau realitate? Descoperirea arhivelor cetății după căderea sa a aruncat o nouă lumină asupra a ceea ce s-a întâmplat timp de secole în spatele zidurilor acestei închisori misterioase.

În timpul domniei lui Ludovic al XIII-lea (1610-1643), la inițiativa lui Richelieu, Bastilia a devenit închisoare de stat. Însă, se estimează că, înainte de 1658, numărul deținuților nu depășea 800.

Între 1658 și 1789, arhivele înregistrează 5.279 de deținuți. Absolutismul care se instaura presupunea controlul opiniei publice, iar mulți dintre cei care ajungeau aici erau închiși din motive politice. Cei acuzați primeau o sentință imediată și mulți nici nu aveau parte de un proces.

Pe lângă chestiunile importante care afectau securitatea statului, care constituiau cea mai mare parte a încarcerărilor, oamenii erau trimiși la Bastilia și pentru chestiuni mai ușoare. Tot ceea ce privea indisciplina sau libertinajul se încheia cu o trecere discretă pe la Bastilia, care trebuia să pună lucrurile la punct.

Fiecare turn conținea patru până la cinci etaje de celule, numite „camere”. Acestea erau camere spațioase și aerisite. Lumina pătrundea prin ferestre mari, care nu au fost prevăzute cu gratii până la sfârșitul secolului al XVII-lea. Prizonierii erau liberi să își decoreze „camerele” după cum doreau. Cei care își permiteau puteau trăi ca niște regi. Li se aduceau tablouri, comode și fotolii.

Desigur, pentru cei mai puțin norocoși, condițiile erau mai elementare. Camera de bază era mobilată cu un pat, o sobă, o masă și câteva scaune.

Ce s-a întâmplat în data de 14 iulie 1789?

wikipedia.org

În 1789, Franța se afla în mijlocul unei crize majore. Recoltele nu erau prea bune, iar prețul pâinii crescuse foarte mult.

Locurile de muncă erau din ce în ce mai rare, iar cei mai săraci au fost nevoiți să facă față mai multor episoade de foamete, astfel că revolta era iminentă.

Atunci când tensiunile au atins cote înalte în Regatul Franței, Ludovic al XVI-lea a decis să organizeze Adunările Generale în luna mai, 1789, pentru a calma spiritele. Încercarea de a reuni reprezentanții celor trei ordine (nobilimea, clerul și cea de-a treia putere) nu a răspuns așteptărilor celei de-a treia puteri și s-a soldat cu un eșec parțial. În fruntea puterii a treia se afla burghezia care reprezenta un grup social eterogen care nu aveau titluri nobiliare și nu erau nici țărani, nici muncitori urbani. Cei mai bogați din categoria burgheziei erau negustori.

Aceștia, reprezentând poporul, s-au reunit la „jurământul de la Jeu de Paume” pentru a redacta o constituție care să pună capăt monarhiei absolute.

Jacques-Louis David

De ce poporul a ocupat Bastilia în timpul Revoluției Franceze?

Îngrijorat, regele și-a folosit puterea militară pentru a opri revolta. Reprezentanții cele de-a treia puteri au făcut apel la toți susținătorii să li se alăture în această luptă.

În ziua de 13 iulie, pe străzile Parisului au apărut baricade și tranșee. Gărzile franceze nu au mai ascultat oridinele lui Ludovic al XVI-lea și s-au pus la dispoziția parizienilor. În data de 14 iulie 1789, mii de parizieni au mers la Hôtel des Invalides pentru a a face rost de arme, iar apoi au planificat să obțină și mai multe arme prin luarea cu asalt a închisorii regale Bastilia.

 Museum of the French Revolution

Dar accesul le-a fost refuzat, iar situația a degenerat: a urmat o bătălie și închisoarea a fost asediată. După schimburi de focuri de tun și pușcă, guvernatorul De Launay a depus armele în jurul orei 17:00 și a coborât podul mobil al fortăreței regale. Închisoarea a fost apoi jefuită, apărătorii ei au fost masacrați, iar puținii prizonieri din interior au fost eliberați.

Căderea Bastiliei a marcat începutul unei revolte populare care s-a răspândit în întreaga Franță. Foarte repede, poporul s-a revoltat în întreaga țară, susținut de meșteșugari și de burghezie.

La câteva ore după ce au cucerit Bastilia, muncitori și voluntari erau deja ocupați cu distrugerea întregii clădiri, la inițiativa lui Pierre-François Palloy, un antreprenor în vârstă de 34 de ani. În data de 16 iulie, acesta a fost numit inspector general al șantierului, al cărui acces a fost în curând restricționat pentru muncitori, spre marea nemulțumire a parizienilor, care erau încântați să participe la demolare.

Deși câteva rămășițe au fost redescoperite de-a lungul secolelor, în special în timpul lucrărilor la prima linie a metroului parizian, astăzi nu mai există nicio urmă a cetății.

Căderea Bastiliei a fost un moment de cotitură major, iar evenimentul este considerat punctul de începere al Revoluției Franceze. De la Paris, revolta populară s-a răspândit în întreaga Franță și a pus capăt Vechiului Regim și monarhiei absolute.

Jean-Pierre Houël 

Citește și: De unde vine numele Parisului, „Orașul iubirii”? Povestea capitalei franceze, „Orașul luminilor”