10 lucruri ciudate despre Pământ, pe care mulți oameni nu le știu
Oamenii au ajuns pe Lună, se vorbește chiar și despre colonizarea planetei Marte, așa că nu va fi o surpriză dacă, în viitor, vor fi planificate chiar și călătoriile intergalactice.
Există o întrebare înainte de a începe să vă gândiți la minunile aflate în afara planetei noastre: Cunoaștem fiecare colț al Pământului sau mai sunt mistere care așteaptă să fie descoperite? Răspunsul este „nu”. Nu știm totul despre Terra. În fiecare zi, oamenii de știință descoperă ceva nou despre Pământ. Dacă am fi curioși cu toții să ne informăm despre această minunată planetă mai mult, cu siguranță că am aprecia Planeta Albastră și mai mult.
Așadar, pentru a vedea cât de uimitoare este Terra, iată 10 lucruri ciudate despre Pământ – curiozități pe care mulți oameni nu le cunosc.
De unde provine numele planetei Pământ?
Știți că Pământul este singura planetă care nu poartă numele unui zeu sau zeițe? De asemenea, nimeni nu știe cine a inventat cuvântul „Pământ”. Există două cuvinte rădăcină pentru numele planetei noastre și ambele sunt în limbi diferite. Pământul ar fi putut fi derivat din cuvântul englezesc „eor (th) e / ertha”, care înseamnă pământ, sau ar fi putut fi derivat din cuvântul german „ erde ”, care înseamnă și pământ sau sol.
Numele „Pământ” provine de la baza indo-europeană „er”. Această bază a produs substantivul german ” ertho „, danez și suedez ” jord „, echivalentul său germanic „erde” care înseamnă „pământ” sau „sol”, olandezul ” aarde ” și englezescul “earth”.
Pământul a mai avut un continent, numit „Zealandia”. Întregul continent s-a scufundat după ce s-a desprins de Australia în urmă cu aproximativ 65-80 de milioane de ani.
Matthews, K. J., Maloney, K. T., Zahirovic, S., Williams, S. E., Seton, M., and Müller, R. D., 2016, Müller, R.D., Seton, M., Zahirovic, S., Williams, S.E., Matthews, K.J., Wright, N.M., Shephard, G.E., Maloney, K.T., Barnett-Moore, N., Hosseinpour, M., Bower, D.J. & Cannon, J. 2016. Ocean Basin Evolution and Global-Scale Plate Reorganization Events Since Pangea Breakup, Annual Review of Earth and Planetary Sciences, vol. 44, pp. 107 . DOI: 10.1146/annurev-earth-060115-012211. CC BY-SA 3.0
De la Neoproterozoic (acum aproximativ 550 de milioane de ani) până la Jurasic (acum aproximativ 180 de milioane de ani), a existat supercontinentul Gondwana. Centrul acestui supercontinent a fost Antarctica. Continentul în care se afla Noua Zeelandă, cunoscut și sub numele de „Zealandia” ”a fost conectat la Antarctica. În urmă cu 85 și 130 de milioane de ani, Zealandia s-a separat de Antarctica. După separarea sa de Australia în urmă cu aproximativ 60-85 milioane de ani, a început să se scufunde. Se estimează că Zealandia s-a scufundat complet acum aproximativ 23 de milioane de ani. În prezent, 93% din Zealandia este scufundată sub oceanul Pacific.
La scurt timp după ce cercetătorii au aflat de existența Zealandiei, s-a dezbătut dacă ar trebui să fie considerată un continent, un microcontinent sau un fragment continental. În 2017, o echipă de 32 de oameni de știință din 12 țări a plecat într-o călătorie de nouă săptămâni în Pacificul de Sud pentru a studia Zealandia. Aceștia au studiat masa terestră și au forat fundul mării în șase situri, colectând 2.500 de metri de miez de sedimente. Straturile de sedimente au furnizat informații mult mai profunde despre geografie și schimbările climatice de-a lungul a milioane de ani. Zealandia nu este încă considerată oficial un continent, chiar dacă mulți geologi din Noua Zeelandă și Australia consideră că îndeplinește toate cerințele pentru a fi considerat un continent.
Solul din pădurea tropicală amazoniană rămâne fertil datorită fosforului pe care îl obține din deșertul Sahara. Fosforul traversează Oceanul Atlantic și o mare parte a continentului sud-american pentru a menține pădurea vie.
Poate exista vreodată vreo legătură între nisipul din deșertul Sahara și jungla densă a pădurii tropicale amazoniene? Majoritatea dintre voi vor răspunde că „nu”, dar ghiciți ce? Există o legătură uriașă, o relație de o asemenea importanță, încât una chiar nu ar exista fără cealaltă.
În perioada Holocenului, nordul Africii era verde luxuriant cu vegetație. Au existat multe lacuri și râuri, cum ar fi Lacul Ciad și Nilul Alb. Această perioadă a fost numită „Perioada umedă africană”. Perioada umedă din Africa s-a încheiat cu aproximativ 6.000 până la 5.000 de ani în urmă. Vegetația a scăzut, iar lacurile au început să se usuce. Cojile de diatomee moarte, un grup major de alge, acopereau acum vasta întindere a lacului Chad uscat. De asemenea, din cauza deșertificării, plantele, copacii, animalele și păsările au început să moară. Încet, solul Saharei s-a îmbogățit cu substanțe nutritive din organismele care se descompuneau.
În prezent, în fiecare an, vântul suflă în medie 182 milioane de tone de praf din Depresiunea Bodélé din Ciad. Praful bogat în substanțe nutritive traversează Oceanul Atlantic și cade peste bazinul Amazonului. În fiecare an, precipitațiile din Amazon spală mulți nutrienți, inclusiv fosforul, un nutrient cheie pentru creșterea plantelor. Praful din deșertul Sahara umple aceste substanțe nutritive pierdute și astfel ajută la menținerea verde a pădurii Amazon.
Atmosfera Pământului trece de fapt pe lângă Lună. Stratul cel mai îndepărtat, geocorona, se extinde până la 630.000 de kilometri.
Am fost învățați la școală că atmosfera Pământului se termină în exosferă, care se extinde între 700 km și 10.000 km. Acum, oamenii de știință au aflat că ultimul strat al atmosferei Pământului se extinde mult dincolo de asta. Ultimul strat recent descoperit al atmosferei a fost numit „geocoronă”. Este un nor de atomi de hidrogen care devine luminos în ultraviolete, atunci când lumina soarelui se reflectă pe el. Oamenii de știință cred că geocorona se extinde la aproximativ 100.000 km. Chiar și luna noastră, care se află la o distanță de 384.600 km, cade în interiorul geocoronei.
Prezența geocoronei era cunoscută oamenilor de știință încă din misiunea Apollo 16 din 1972.
Există munți la 660 km sub picioarele noastre, adică în zona de tranziție, și au fost descoperiți în urma unui cutremur masiv care a distrus Bolivia în 1994.
În linii mari, Pământul este împărțit în trei straturi: crusta, mantaua și miezul. În realitate, există mai multe straturi ale Pământului pe care oamenii de știință le-au identificat. Una dintre ele este zona de tranziție care se află în mantaua. Geofizicienii de la Universitatea Princeton din SUA și Academia Chineză de Științe au descoperit munți situați la aproximativ 660 km în subteran, în stratul de tranziție. Descoperirea a fost făcută după studierea unui cutremur masiv care a lovit Bolivia în data de 9 iunie 1994.
Cutremurul de 8,2 a avut punctul focal la o adâncime de puțin sub 650 km. Tremurul său a fost primul care a fost măsurat pe o rețea modernă, seismică. Aceste înregistrări seismice din 1994 au fost studiate recent de geofizicieni. Astfel, cercetătorii au descoperit o diviziune între partea inferioară din manta și zona superioară a acesteia. Pe baza studiului lor, cercetătorii au concluzionat că există un lanț montan în zig-zag, la punctul de întâlnire al părților superioare și inferioare din mantaua Pământului.
Atmosfera Pământului se scurge încet în spațiu.
Credeți sau nu, atmosfera Pământului se scurge. În fiecare zi, aproximativ 90 de tone de material atmosferic se scurg din atmosfera superioară. Având în vedere atmosfera vastă a planetei noastre, 90 de tone reprezintă o cantitate foarte mică. Oamenii de știință au aflat că, în ultimii 800.000 de ani, nivelurile de oxigen din atmosferă au scăzut cu 0,7%, dar nimeni nu știe de ce și cum se întâmplă acest lucru. Misiuni, cum ar fi flota ESA Cluster, au investigat această scurgere, dar multe întrebări au rămas fără răspuns.
În ritmul în care se scurge atmosfera, planeta nu este în pericol. Totuși, oamenii de știință încearcă să înțeleagă motivul din spatele acestui fenomen. Cercetătorii cred că înțelegerea scurgerilor atmosferei Pământului îi va ajuta să înțeleagă cum este atmosfera altor planete.
Potrivit unui studiu, acum miliarde de ani – asteroizii şi cometele care au bombardat „planeta albastră” au adus mai mult de jumătate din apa Pământului și aproximativ 2% din această cantitate provenea din nebuloasa Solară.
Este o teorie acceptată conform căreia toată apa Pământului este de origine asteroidală. Acest lucru se datorează în primul rând faptului că raportul dintre deuteriu, un izotop de hidrogen mai greu, și hidrogenul normal este similar în probele asteroidale și oceanice. Dar, potrivit unui studiu condus de Steven Desch de la Universitatea de Stat din Arizona, asteroizii nu sunt singurul motiv. Desch crede că și apa a pătruns prin nebuloasa solară, pe lângă norii de praf și gazele rămase după formarea Soarelui.
Când cercetătorii au studiat eșantioane prelevate din interiorul Pământului, aproape de limita dintre miez și manta, au descoperit că acestea conțin mai puțin deuteriu. Acest lucru indică faptul că hidrogenul din apă ar putea să nu provină exclusiv din asteroizi. În plus, au găsit heliu și neon în mantaua Pământului. Aceste gaze conțin semnături izotopice moștenite din nebuloasa solară. Folosind aceste informații, Desch și echipa sa au dezvoltat un model teoretic legat de originea apei pe planeta noastră. Conform acestui model, aproximativ 2% din apa Pământului provine din nebuloasa solară.
La fel ca icebergurile, munții au „rădăcini” care conectate în manta. De asemenea, munții „cresc”.
Ximonic Simo Räsänen CC BY-SA 3.0
Stratul mijlociu al Pământului, adică mantaua, este ca un fluid – fiind mult mai dens decât stratul superior numit crustă. Ca urmare, scoarța plutește pe manta. Flotabilitatea dintre crustă și manta se numește „izostazie”. Diverse caracteristici topografice ale Pământului, cum ar fi munții, sunt stabilizate de izostazie și de forța scoarței. Când observăm un munte, îi putem vedea înălțimea și vârful crescând, dar sub el se află o „rădăcină” care îl stabilizează.
Rădăcinile munților sunt de densitate mică, ele fiind fixate în manta. Munții care au câțiva km înălțime au rădăcini adânci de zeci de km. Atunci când eroziunea îndepărtează masa de pe munte, izostazia răspunde ridicând întregul lanț montan pentru a înlocui aproximativ 80% din masa îndepărtată. Așa „crește” un munte.
Un cutremur mare poate provoca și mari cutremure, în partea opusă a Pământului.
Se știe că atunci când are loc un cutremur mare, acesta declanșează cutremure mai mici (replici). Replicile apar în aceeași zonă atunci când scoarța din jur încearcă să se adapteze după marele cutremur. Când oamenii de știință de la Universitatea de Stat din Oregon au studiat 44 de ani de date seismice, au descoperit un alt efect secundar al cutremurelor mari.
Mai exact, aceștia au descoperit că seismele cu magnitudinea de 6.5 sau mai mult pot declanșa alte evenimente seismice mai mari cu magnitudinea de peste 5 grade pe scara Richter. Aceste cutremure pot apărea la 30 ° de antipod. Antipodul unui punct se află direct pe partea opusă a globului.
Cercetătorii acestui studiu au analizat datele seismice din 1973 până în 2016. Cel mai mare cutremur înregistrat în această perioadă a fost seismul din Chile din 1960, care a măsurat 9,5 grade pe scara Richter.
Potrivit unui studiu recent, 58 de milioane de litri de mercur se află în permafrostul emisferei nordice și ar putea începe să se scurgă odată cu creșterea temperaturilor globale.
Gary Bembridge from London UK CC BY 2.0
Întrucât încălzirea globală crește mercurul din termometrele noastre, un alt mercur reprezintă o amenințare pentru viitorul nostru. Acest mercur este îngropat în permafrostul emisferei nordice. Când cercetătorii de la US Geological Survey au studiat eșantioanele de bază din permafrostul din Alaska, au constatat că, din ultima eră glaciară, aproximativ 15 milioane de litri de mercur au fost prinși în permafrost. În prezent, rezerva de mercur nu prezintă niciun pericol. Dar va avea impact asupra ecosistemelor din întreaga lume dacă permafrostul se topește complet. Din cauza încălzirii globale, topirea a început deja în Arctica.
Odată ce permafrostul se topește complet, nu ar mai exista barieră. Apoi, dacă mercurul se scurge în apă, microbii îl pot transforma în metilmercur, o neurotoxină puternică care poate provoca leziuni ale sistemului nervos central și malformații congenitale. Dacă mercurul este eliberat în atmosferă, se poate răspândi în întreaga lume, afectând chiar și oamenii care trăiesc la km și km depărtare de sursă.
Cartea Planeta noastră – de Alastair Fothergill și Keith Scholey – poate fi comandată cu reducere de pe elefant.ro.
