Voltaire, scriitorul cu mai mult de 20.000 de scrisori și peste 2.000 de cărți și pamflete: „A fost închis la Bastilia timp de aproape un an”
Dintre marii gânditori ai Iluminismului, puțini au fost la fel de îndrăzneți ca Voltaire. A fost un critic feroce a tot ceea ce considera greșit; nu a lăsat nicio piatră neîntoarsă, ceea ce l-a obligat pe tot parcursul vieții sale să tot fugă dintr-o țară în alta.
„Nu putem mulțumi întotdeauna, dar putem încerca întotdeauna să fim plăcuți”. O afirmație pe care autorul său, François-Marie Arouet, mai cunoscut sub pseudonimul Voltaire, nu a pus-o în aplicare. Dimpotrivă, unul dintre cei mai controversați și citați gânditori ai secolului al XVIII-lea a fost destul de controversat în timpul vieții sale, în mare parte din cauza naturii critice a operelor sale. Cărțile și pamfletele sale conțineau zeci de atacuri la puterea clericală și autoritatea bisericească.
În cariera sa literară care s-a întins pe o perioadă de peste 60 de ani, acesta a scris mai mult de 20.000 de scrisori și peste 2.000 de cărți și pamflete. Ideile sale despre religie, libertate și etică i-au adus faimă și dispreț la curțile Europei și, mai târziu, l-au ajutat să își consolideze reputația ca una dintre figurile fundamentale ale Iluminismului.
Voltaire a fost întemnițat și exilat în mai multe rânduri din cauza criticilor aduse nobilimii și Bisericii
Nicolas de Largillière
Născut în data de 21 noiembrie 1694 la Châtenay-Malabry, la periferia Parisului, acest fiu de notar a decis să renunțe la studiile de drept pentru a se dedica literaturii. Motivul, potrivit lui, a fost că nu a vrut să devină un funcționar public oarecare, ci și-a combinat activitatea literară cu munca în birourile guvernamentale.
Una dintre primele sale scrieri a fost o satiră împotriva regentului regatului, ducele Philippe d’Orléans, o lucrare îndrăzneață care l-a trimis la Bastilia timp de aproape un an.
Tânărul scriitor nu era foarte diplomat și spunea întotdeauna ce gândea. Acesta a fost arestat și închis la Bastilia din cauză că a scris un vers prin care se insinua că regentul avea o relație incestuoasă cu fiica sa.
Voltaire s-a lăudat că celula sa i-a oferit timp și liniște pentru a se gândi.
Închisoarea a fost urmată de o perioadă de arest la domiciliu, timp în care s-a concentrat pe scrierea de poezii și piese de teatru, domeniu în care își făcuse deja un renume înainte de a ajunge în închisoare.
În acel moment a adoptat pseudonimul Voltaire, despre a cărui origine există diverse teorii, niciuna dintre ele nefiind complet dovedită.
Departe de a-i modera caracterul, închisoarea și perioada de arest la domiciliu i-au dat și mai mult curaj pentru a spune ce gândea, deoarece și-a dat seama că, oricât de mult succes ar fi avut și chiar dacă nobilii îl invitau la recepțiile lor, în ochii lor va fi întotdeauna un om de rând și nu i se va permite să îi critice pe cei puternici fără a fi pedepsit pentru asta.
În 1726, în urma unei dispute cu cavalerul Guy Auguste de Rohan, care refuzase să se dueleze cu el pentru că era un om de rând, Voltaire a fost din nou întemnițat și, de data aceasta, exilat în Anglia.
Totuși, această pedeapsă s-a dovedit a fi o binecuvântare pentru el, deoarece a găsit noi stimuli intelectuali și o mai mare libertate de exprimare dincolo de Canalul Mânecii. Când s-a întors în Franța, trei ani mai târziu, spiritul și determinarea sa erau mai vii ca niciodată.
În deceniile următoare, Voltaire și-a alternat viața literară în Franța cu perioade în străinătate, mai ales în Elveția și în Prusia, unde a fost șambelan al regelui Frederic cel Mare.
Adolph von Menzel
La întoarcere, a cumpărat o proprietate în apropiere de granița franco-elvețiană, pentru a putea fugi rapid din țară în cazul în care ar fi avut din nou probleme, ceea ce se întâmpla adesea.
În călătoriile sale în Europa, a intrat în contact cu gânditori de toate convingerile, căci se lăuda cu toleranța sa, deși nu o arăta întotdeauna. Conform lui, toleranța este un drept natural și uman bazat pe principiul fundamental de a nu face altora ceea ce nu ai vrea să ți se facă.
Tratatul său despre toleranță, carte care poate fi achiziționată de aici, a fost inclus în Indexul cărților interzise al Bisericii Catolice în data de 3 februarie 1766. Totuși, acest lucru nu a împiedicat răspândirea ideilor sale. Potrivit istoricului Jean de Viguerie, începând din 1770, „toată lumea este tolerantă, sau cel puțin se preface că este”.
În februarie 1778, s-a întors în Paris pentru a asista la premiera ultimei sale opere, Irene, în ciuda faptului că avea probleme de sănătate. La 83 de ani, își vedea sfârșitul apropiindu-se și dorea să obțină o ultimă satisfacție prin întoarcerea triumfătoare în orașul în care se născuse și pe care aristocrația și clerul îl obligaseră să îl părăsească.
Prea triumfător, de fapt, pentru că numeroasele evenimente și vizite i-au afectat în cele din urmă sănătatea. A murit în data de 30 mai, fără să vadă vreodată Revoluția pe care ideile sale contribuiseră să o inspire.
Lui Voltaire i s-a refuzat în mod oficial o înmormântare creștină din cauza criticilor sale la adresa Bisericii, dar prietenii și familia sa au reușit să aranjeze în secret o înmormântare la mănăstirea Scellières din Champagne, conform thoughtco.com.
În 1791, rămășițele sale au fost exhumate și reînhumate în Panthéon, monumentul rezervat celor mai ilustre figuri din istoria Franței.
Citește și: Jules Verne: Scriitorul SF care a prezis viitorul
Critica totul
Ceea ce l-a făcut pe Voltaire o figură atât de controversată au fost atacurile sale împotriva tuturor celor pe care îi considera nedemni, ceea ce însemna o mare parte a umanității.
Nicio clasă sau credință nu a fost cruțată: aristocrații erau considerați paraziți, burghezia lacomi și egoiști, monarhii despoți, mulțimile o masă ignorantă incapabilă să construiască o alternativă mai bună, puterea religioasă o sursă de ignoranță și superstiție, puterea seculară o forță opresivă care urmărea doar să acapareze ceea ce putea.
Criticile sale cele mai acerbe au fost îndreptate împotriva religiei, pe care o considera, în majoritatea formelor sale, ca fiind sursa ignoranței și intoleranței.
Însă, avea o mare considerație pentru hinduism, religie pe care o vedea una plină de compasiune față de toate ființele vii. Aprecia, de asemenea, și confucianismul, în a cărui filosofie a adevărului și a corectitudinii morale vedea un exemplu pe care toți conducătorii ar trebui să-l urmeze.
Voltaire credea că numai o educație bazată pe rațiune ar putea redresa decăderea morală a Europei; el nu avea încredere în clasele privilegiate, care nu urmăreau decât să își mențină privilegiile, și cu atât mai mult în masele de oameni de rând, pe care le considera periculoase din cauza superstițiilor și a lipsei de educație.
În ciuda criticilor sale necontrolate, a fost un susținător fervent al drepturilor civile, considerând că sunt singura bază posibilă pentru o societate sănătoasă din punct de vedere moral. A insistat asupra faptului că justiția și oportunitățile ar trebui să fie egale pentru toți, o credință înrădăcinată în el încă de la prima sa încarcerare, când a fost discriminat pentru că nu era nobil.
Rațiunea și cunoașterea științifică trebuiau să înlocuiască superstiția, iar liderii trebuiau să-și folosească puterea pentru a asigura o ordine care să acționeze în interesul tuturor membrilor societății, fără a dezavantaja în mod nedrept pe vreunul dintre ei.
Pledoaria sa pentru o justiție egalitară a avut ecou mai ales în rândul burgheziei și al aristocraților luminați și a inspirat Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului, pe care s-a bazat spiritul Revoluției Franceze.
Voltaire este unul dintre cei mai importanți autori de limbă franceză, cu o operă care include poezie și proză literară, piese de teatru, tratate filosofice, istorice și științifice
Activitatea sa de gânditor a mers mână în mână cu cea de scriitor. Voltaire rămâne unul dintre cei mai importanți autori de limbă franceză, cu o producție care include poezie și proză literară, piese de teatru, tratate filosofice, istorice și științifice, precum și o mare parte din corespondența privată.
Cele mai cunoscute opere includ „Lettres philosophiques” (1734) și romanul satiric „Candide, ou l’Optimisme” (1759). Cel dintâi, o serie de eseuri cu privire la guvernul și societatea englezească, a reprezentat un moment de cotitură pentru istoria gândirii. Astăzi, romanul este considerat unul dintre cele mai importante monumente ale literaturii franceze, potrivit Britannica.