Uimitoarea peșteră din Naica, Mexic: Cum s-au format cele mai mari cristale din lume
Lumea naturală este uimitore, iar munții, câmpiile, ori pădurile sunt câteva dintre minunile care dovedesc acest lucru. Pe lista celor mai frumoase „monumente” ale lumii naturale se înscrie și peștera Naica, din Mexic, cunoscută și sub denumirea de Peștera Cristalelor.
Descoperită în anul 2.000 cu ocazia excavării unui tunel pentru mina Naica, acest ansamblu subteran pare a fi o pădure cu sute de cristale translucide, cu lungimea de până la 15 metri, iar diametrul de peste un metru. Geologii care au ajuns aici au numit peștera „Capela Sixtină a Cristalelor”. Dar tot aici, în această mină, există o altă sală mai mică, unde pot fi văzute numeroase cristale, numită Peştera Las Espadas. Însă, cristalele din aceasta nu sunt la fel de mari ca cele din „Capela Sixtină a Cristalelor”.
Compania Penoles, cea care deţine mina Naica, a ţinut secretă descoperirea, pentru ca peștera să nu fie vandalizată. Însă, chiar și dacă oamenii ar fi aflat de existența cristalelor, nu mulţi se puteau aventura în interiorul peșterii, deoarece condiţiile acolo sunt extreme: temperatura depăşeşte 66° C cu umiditate de aproape 100%, existând aici și un conținut crescut de hidrogen sulfurat. Fără o protecţie adecvată, oamenii pot rezista doar aproximativ zece minute în interiorul ei.
Temperatura este atât de ridicată în peșteră, deoarece sub ea este o fisură a crustei pământului, fiind eliberată astfel magmă. Înainte de a fi descoperită, peștera Naica era în mare parte inundată de apele subterane. Magma fierbinte a menținut temperatura apei la un nivel constant. Acesta factor, potrivit geologilor, a jucat un rol decisiv pentru formarea cristalelor.
Apa, îmbogățită cu minerale – în contact cu magma, s-a transformat într-o soluție de săruri. Această soluție apoasă a avut în componență exact elementele necesare pentru formarea cristalelor.
Mai precis, cristalele s-au format datorită fluidelor hidrotermale care provin din camerele magmatice ale adâncului.
Un alt factor important a fost izolarea completă a peșterii de lumea înconjurătoare. Timp de milenii, aici temperatura a fost constantă, la fel și umiditate.
Compoziția chimică a aerului și a apei, de asemenea, a rămas neschimbată, lucru care a dus la creșterea acestor cristale impresionante, ale căror dimensiuni sunt limitate doar de pereții peșterii.
De îndată ce apa din peșteră a fost pompată, pentru ca geologii să își poată face treaba, cristalele de selenită au fost expuse la aer și astfel a început un proces lent de distrugere a acestora.
Prin urmare, experții sunt preocupați de viitorul cristalelor unice și s-a propus să se renunțe la pomparea apei din peșteră, după ce cercetarea acestui muzeu mineralogic gigantic este finalizată.
