René Descartes, tatăl filosofiei moderne care a dezvoltat „geometria analitică”, alături de „metoda raționamentului deductiv”
Cunoaștem cu toții expresia „cogito, ergo sum”, care înseamnă „gândesc, deci exist”. Aceasta a fost elaborată de Descartes, un filosof și matematician francez din secolul al XVII-lea, considerat talăl filosofiei moderne.
Născut în 1596, în Franța, René Descartes a fost unul dintre cei mai importanți filosofi ai epocii moderne, precum și un important om de știință și unul dintre fondatorii gândirii raționale.
Pornind de la conceptul de îndoială, Descartes a dezvoltat un sistem de cunoaștere bazat pe matematică, care urmărea să pună sub semnul întrebării toate cunoștințele existente la vremea sa.
Descartes nu și-a împins raționalismul până la ateism, ci, dimpotrivă, a crezut într-un Dumnezeu infinit și perfect, a cărui existență poate fi demonstrată prin filosofie.
Ca om de știință, este cunoscut mai ales pentru că a dezvoltat „geometria analitică”, alături de „metoda reționamentului deductiv”. Acest raționament științific a fost dezvoltat în lucrarea „Discurs asupra metodei”, în 1637. Alături de raționament, Descartes a început să studieze cunoașterea ezoterică, apropiindu-se de „Rozacrucianism”, o mișcare spirituală care a activat în Europa, în secolul al XVII-lea.
Viața și lucrările lui Descartes
Eutouring, CC BY-SA 4.0
René Descartes s-a născut în 1596 în Franța, în satul La Haye en Tourraine (astăzi satul se numește Descartes în onoarea sa). Este cunoscut și sub numele de Renatus Cartesius deoarece, în epoca sa, intelectualii aveau obiceiul de a-și latiniza numele, latina fiind limba învățaților.
Pe vremea lui Descartes, cultura europeană, datorită Renașterii și Revoluției Științifice, trecea prin mari schimbări. Descartes a fost unul dintre protagoniștii evoluției, dar în tinerețe se gândea mai puțin la filosofie și știință, ci la o carieră militară.
După ce a studiat într-o școală de iezuiți (la Colegiul Iezuit din La Flèche), s-a înrolat în armata olandeză și, în 1619, a ajuns în Germania, unde începuse conflictul dintre catolici și protestanți, cunoscut sub numele de Războiul de Treizeci de Ani.
Cu toate acestea, în 1619, tânărul Descartes a trecut printr-un fel de „criză” intelectuală și a decis să își dedice viața științei și cunoașterii. Prin urmare, a părăsit armata, s-a întors în Franța și, în 1628, hotărât să elaboreze un nou sistem de cunoaștere, s-a mutat în Olanda, țară în care exista mai multă toleranță față de ideile noi.
În 1637, a publicat câteva lucrări fundamentale: trei tratate științifice – Dioptrica, Meteore și Geometria – introduse de celebrul „Discurs asupra metodei”, care poate fi comandat de aici.
Snow Minister, CC BY-SA 4.0
În anii următori a scris și alte lucrări, iar în 1649 s-a mutat la Stockholm, la invitația reginei Cristina a Suediei, o adeptă a ideilor sale. În februarie 1650, a murit de pneumonie. În ultimii ani, a fost avansată ipoteza nedovedită că ar fi fost otrăvit.
Citește și: Istoria matematicii: Originile științei numerelor
În centrul gândirii lui Descartes se află conceptul de îndoială
Frans Hals
Descartes este considerat primul filosof modern, deoarece și-a pus problema de a construi un nou sistem de cunoaștere, bazat pe raționalitate. În centrul gândirii lui Descartes se află conceptul de îndoială, despre care filosoful credea că este „originea înțelepciunii”.
În „Discursul asupra metodei”, Descartes a observat că realitatea pe care o percepem cu ajutorul simțurilor noastre este înșelătoare și, în consecință, toate cunoștințele, așa cum sunt predate în școli, trebuie să fie puse la îndoială (îndoială metodică).
Chiar și cunoștințele matematice pot fi înșelătoare, pentru că un „geniu malefic” le-ar putea modifica intenționat (îndoială hiperbolică). Prin urmare, trebuie să ne exercităm întotdeauna îndoiala. Descartes credea că ființele umane sunt caracterizate tocmai prin capacitatea de a pune la îndoială și de a gândi.
Nu este o coincidență faptul că cogito, ergo sum (gândesc, deci exist – sau cuget, deci exist) este cea mai cunoscută afirmație a filosofului. Filosoful „nu credea doar că suntem capabili să gândim. El credea, de asemenea, că, în virtutea capacității noastre de a gândi, putem pretinde în mod justificat că existăm”.
Pornind de la conceptul de îndoială, Descartes a dezvoltat ideea că există două „substanțe”: res cogitans, care constituie realitatea imaterială și poate fi percepută prin intermediul minții, și res extensa, care constituie realitatea materială ce poate fi percepută prin intermediul simțurilor. Această teorie este cunoscută sub numele de dualism cartezian.
Descartes a fost un raționalist, dar nu a fost ateu. El credea că Dumnezeu este perfect, infinit, creator și omnipotent și credea că filosofia poate oferi dovezi ale existenței sale.
Axele carteziene
Descartes a fost, de asemenea, un om de știință, autor de lucrări despre optică și alte științe. Cea mai cunoscută contribuție a sa este cea pe care a adus-o în geometrie prin inventarea sistemului de referință cartezian (cunoscut și sub numele de sistemul „axelor carteziene”).
Sistemul este format din două axe, axa x (orizontală) și axa y (verticală), care se intersectează într-un punct numit origine. Sistemul face posibilă determinarea poziției unui punct în spațiu și reprezentarea unei ecuații de gradul întâi pe un plan. În acest fel, geometria și algebra se contopesc într-o singură disciplină, geometria analitică.
De fapt, sistemul a fost elaborat cu două secole înaintea lui Descartes de un alt matematician francez, Nicholas d’Oresme; în plus, în aceeași perioadă cu Descartes, a fost „inventat” în mod independent de un alt om de știință, Pierre de Fermat (care nu și-a publicat însă descoperirea).
Cu toate acestea, sistemul este cunoscut sub numele de „cartezian” și, împreună cu teoria cogito ergo sum, constituie cea mai importantă moștenire a filosofului francez pentru știință și cunoaștere.