Irene din Atena: Împărăteasa crudă venerată ca o sfântă
Frumusețe, inteligență și o voință de fier: Irene din Atena s-a folosit de toate acestea pentru a se menține la putere în lumea acerbă a Imperiului Bizantin.
În povestea umană a împărătesei Irene, cunoscută și sub numele de Irina Ateniana, se află totul. De la lăcomia pentru putere la cinismul de a își orbi copilul, de la dorința de independență față de lumea masculină, la lupta pentru a face acceptat cultul imaginilor religioase.
Irene din Atena
alchetron.com
Povestea împărătesei Irene (numele ei complet era Ειρήνη Σαρανταπήχαινα της Αθήνας), născută în Atena în jurul anului 752, începe în orașul grec care i-a dat numele.
Crescută într-o familie bogată din Atena, familia Σαρανταπήχου – Sarantapechos, despre copilăria ei nu știm prea multe, cu excepția faptului că a rămas orfană, a fost crescută în mediul familial de către unchiul ei din Atena, care pe atunci era un mic oraș de provincie din Imperiul Bizantin, care nu semăna deloc cu marele oraș al epocii clasice sau cu megalopolisul modern.
Când avea aproximativ 17 ani, în 769, a întreprins o călătorie foarte lungă până în apropierea Constantinopolului, călătorie care a dus-o la curtea lui Constantin al V-lea. Aici povestea devine interesantă.
Irene a participat la „Parada nupțială”, un ritual care presupunea o paradă a femeilor care aveau calificările necesare pentru a deveni consoartele împăratului.
Fetele erau împodobite cât mai mult posibil, iar câștigătoarea era aleasă nu doar pentru „frumusețe”, ci și pentru eleganță.
Irene a fost aleasă drept consoartă și, în decurs de o lună, s-a căsătorit cu Leon al IV-lea, devenind moștenitoarea tronului unui imperiu foarte bogat. Este curios să ne gândim ce s-ar fi întâmplat cu Irene dacă nu ar fi fost aleasă. Nu am fi știut absolut nimic despre ea, ar fi trecut drept unul dintre multele persoane uitate de-a lungul istoriei.
Iconodulia vs Iconoclastia
La curtea bizantină, Irene era bine văzută și a fost suficient de norocoasă pentru a da naștere, după numai un an de căsătorie, unui fiu, Constantin al VI-lea, născut în ianuarie 771.
În ceea ce privește viața lui Leon al IV-lea și a Irenei, între 769, când s-au căsătorit, și 775, nu știm practic nimic, dar au ieșit în evidență în 775, când Constantin al V-lea a murit și Leon a devenit împărat al Romei.
Despre politica externă a lui Leon al IV-lea nu vom spune nimic. Ceea ce vom pune în evidență este politica sa internă și cea religioasă.
Perioada este cea a diatribei dintre iconoclaști, cei care se opun venerării imaginilor sacre, pentru ei un pretext pentru a idolatriza icoanele însele ca pe niște zei păgâni, și iconodulii, cei care, în schimb, susțin că este legitim să se facă și să se venereze imaginile sacre pentru că ele se referă la ideea de divinitate creștină.
Lupta din timpul lui Leon al IV-lea nu a fost doar de „principiu”, ci și politică, pentru că, în timp ce iconodulii aveau un mare număr de adepți în rândul clerului creștin, iconoclaștii se aseamănau cu lumea musulmană, o religie care este și astăzi iconoclastă.
În ceea ce-i privește pe cei doi soți, Irene îi susținea pe iconoduli și Leon al IV-lea pe iconoclaști.
Bunicul lui Leon al IV-lea, Leon al III-lea, dusese o adevărată luptă împotriva imaginilor sacre, făcând să fie distruse toate icoanele din Imperiul Bizantin, la fel ca și tatăl său.
Leon al III-lea a condus această cruciadă împotriva imaginilor sacre poate din convingere religioasă și superstițioasă, pentru că era convins că nenorocirile naturale care afectau imperiul se datorau mâniei divine.
Leon al IV-lea, în schimb, nu s-a implicat prea mult în persecuția imaginilor sacre, până într-un anumit punct. Mai exact, până când a descoperit că soția sa a pus pe patul cuplului imagini cu sfinți.
Irene își pierde astfel favorurile și soții ajung să doarmă în camere separate. Dar Leon al IV-lea nu își cunoștea suficient de bine soția și nu știa ce poate face aceasta.
Moartea lui Leon al IV-lea
În anul 780 împăratul a murit din cauza unei boli, probabil un atac violent de febră provocat de tuberculoză. Unii cred că Irene a fost cea care și-a otrăvit soțul, alții sunt mai sceptici. În practică, nu vom ști niciodată care a fost cauza reală a decesului.
Oricum ar fi, fiul de 9 ani al cuplului, Constantin al VI-lea, a devenit noul împărat. El fusese deja numit de către tatăl său co-împărat cât timp acesta era în viață, iar Irene își asumă regența de stat.
Constantin al VI-lea și Regența
wikipedia.org
CC BY-SA 3.0
La numai două luni după moartea lui Leon al IV-lea, cei cinci frați vitregi ai împăratului (Nicefor, Christophorus, Nicetas, Antimos și Eudocimus), care erau foarte supărați că nu fuseseră numiți succesori, au complotat pentru a-l pune pe tron pe cel mai mare dintre ei, Nicefor, care complotase deja împotriva lui Leon al IV-lea în 776.
Problema devine un motiv în plus pentru a-i pune pe iconoclaști, frații lui Leon al IV-lea și membri respectați ai elitei militare a Imperiului, împotriva împărătesei Irene, care susținea iconodulii și nu avea contact cu armata. Dar planul eșuează.
Drept pedeapsă, pentru că au complotat împotriva împărătesei, toți cei cinci au fost izgoniți din Constantinopol, o pedeapsă care era foarte severă la acea vreme.
Însă, câțiva ani mai târziu, cei cinci frați ai fostului împărat sunt găsiți protagoniști ai unei noi tentative de lovitură de stat. În 792, Nicefor a fost aclamat de o parte a populației ca împărat, însă Constantin al VI-lea a reacționat violent.
Nicefor a fost orbit, în timp ce celorlalți patru li s-a tăiat limba și toți au sfârșit a fi închiși în mănăstiri împrăștiate prin Imperiu.
După ce a făcut față cu brio conspirației fraților lui Leon al IV-lea, Irene s-a dedicat administrării statului, pe care a încercat să îl schimbe radical la nivel religios.
Împărăteasa a decis că iconoclasmul trebuie să devină ilegal și a pus la cale o serie întreagă de comploturi la nivel clerical pentru ca proiectul ei să prindă contur.
În cele din urmă, ea a reușit chiar să obțină excomunicarea iconoclaștilor la Consiliul de la Niceea din 787, o victorie personală care a început de la distanță și care a făcut-o populară în rândul clerului creștin. Cu toate acestea, Carol cel Mare nu a reacționat bine.
Anul 787 a reprezentat un punct de cotitură în destinul domniei împărătesei Irene. Pentru a repara ruptura cu francii în urma Consiliul de la Niceea, a plănuit să îl căsătorească pe fiul ei, Constantin al VI-lea, cu fiica lui Carol cel Mare, Rotrude, o uniune care ar fi permis ca Occidentul și Orientul să se unească din nou sub aceeași dinastie de împărați. Cu toate acestea, planul a eșuat.
Poate că Irene se temea că regele Carol cel Mare voia să o înlăture de pe tron, voia să îi reducă puterea, poate că au existat și alte motive pe care nu le cunoaștem și nu sunt consemnate, cert este că Estul și Vestul au rămas divizate.
Asasinarea împăratului
În 790, Irene a fost numită Autocrat al romanilor, fiind astfel investită cu putere absolută. Fiul ei, Constantin al VI-lea, nu mai putea accepta această situație, avea acum 19 ani și venise vremea lui ca împărat al romanilor.
Pretenția lui Constantin al VI-lea la tron a fost susținută de franja estică a armatei, trupele anatoliene, care erau iconoclaști, în timp ce Irene avea cei mai mulți adepți în Constantinopol, unde se aflau iconodulii. Constantin al VI-lea a fost aclamat împărat, dar revendicarea a eșuat, iar trupele anatoliene au fost înfrânte.
Irene își pedepsește fiul, punându-l să fie biciuit, dar Constantin al VI-lea nu se dă bătut. Trupele anatoliene se regrupează și o forțează pe Irene să se refugieze în palatul pe care îl construise cu ani în urmă, Eleutherius. Timp de un an, Constantin al VI-lea a domnit ca unic împărat, dar în 791 Irene a reușit să devină din nou împărăteasă.
Mama și fiul se luptau pentru putere. Irene și-a dat seama că o confruntare prin forță, opunându-se diferitelor atacuri ale armatei care îl susținea pe Constantin al VI-lea, nu o va duce nicăieri. Prin urmare, decide să acționeze în umbră, prin intrigi și comploturi, iar comploturile sale o conduc la victoria împotriva fiului său.
Comploturile Irenei l-au determinat pe Constantin al VI-lea să-l suspecteze de trădare și să-l orbească pe un general anatolian, Alexius Mosel, o pedeapsă care l-a făcut pe împărat să piardă sprijinul armatei sale.
Ulterior, Constantin al VI-lea își reneagă soția, în favoarea Teodotei, cu care se căsătorește în 795. Astfel, Constantin al VI-lea este acuzat de adulter de o bună parte din populație.
Timp de 5 ani, împărăteasa Irene organizează comploturi pentru a-l face pe fiul ei Constantin al VI-lea să nu mai fie iubit de populație.
În anul 797, Irene ordonă asasinarea fiului ei, dar tentativa eșuează, Constantin al VI-lea scapă, dar Irene reușește să îl aresteze și să îl ducă înapoi la Constantinopol.
Și aici se împlinește soarta împăratului iconoclast. Mama sa decide să îi ofere cea mai severă, dar și cea mai comună pedeapsă printre împărații bizantini: ordonă să-i fie scoși ochii.
La numai 26 de ani, Constantin al VI-lea moare din cauza rănilor suferite, lăsând-o pe mama sa singură la putere.
Irene a devenit astfel singura împărăteasă a Constantinopolului, conducătoarea absolută a Imperiului Roman de Răsărit. Interesant este și faptul că a fost numită „Basileus – Împărat”, la masculin, și nu „Basilissa – Împărăteasă”.
Teofan Mărturisitorul a comentat orbirea și moartea lui Constantin și urcarea pe tron a Irenei: „Soarele s-a întunecat timp de 17 zile fără să lumineze, astfel că vasele au rătăcit pe mare; și toată lumea spunea că din cauza orbirii împăratului, soarele a refuzat să lumineze. Și astfel, Irene, mama împăratului, a urcat pe tron”.
Irene și Carol cel Mare (Charlemagne)
Irene a domnit peste Imperiul Bizantin timp de cinci ani lungi, între anii 797 și 802, o perioadă de timp considerabilă având în vedere că era o femeie într-o epocă a bărbaților, dar mai ales a conspirațiilor.
Domnia sa cu siguranță nu a fost ușoară, dar Irene a înțeles că, pentru a conduce, trebuia să fie pe placul poporului. A redus considerabil povara fiscală, în special în Constantinopol; a favorizat clerul în toate privințele și a redus taxele vamale pentru comerț. Ea a încercat să mulțumească pe toată lumea pentru a-și menține puterea, dar vânturi furtunoase au venit dinspre vest.
Carol cel Mare, regele francilor, nu se mai mulțumea cu titlul de rege al francilor, dorea să fie încoronat împărat al romanilor.
Papa – Leon al III-lea, ales în 795, consideră liber tronul de „Împărat al romanilor”, deoarece la Constantinopol singurul conducător era o femeie – Irene.
Astfel, Leon al III-lea îl încoronează pe Carol cel Mare pentru că acesta din urmă l-a protejat în timpul unui complot și i-a legitimat poziția de papă în fața poporului.
În noaptea de Crăciun a anului 800, Carol cel Mare este încoronat împărat al romanilor prin ritul practicat la Constantinopol, fiind astfel legitimat ca moștenitor al splendorilor Romei și prinț al creștinătății. Iar Irene nu o ia prea bine. Evident, ea nu îl recunoaște pe Carol ca împărat, dar nu are mijloacele necesare pentru a-i ataca militar pe franci în Italia, fiind blocată de politica fiscală a acestuia, și încearcă să rezolve problema pe cale diplomatică.
Drept urmare, Irene îi cheamă pe ambasadorii franci pentru a rezolva problema. Soluția este căsătoria dintre ea și Carol cel Mare. Bineînțeles că Irene nu acceptă acest lucru.
Atunci a fost momentul în care au apărut două imperii creștine: Imperiul Roman de Răsărit (Bizanțul) și Sfântul Imperiu Roman.
În 802, Nikefor I Logotetul, numit de Irene ca ministru al finanțelor, a reușit să pună la cale un complot și să o detroneze pe împărăteasă.
Nikefor a profitat de absența împărătesei Irene din Palatul Imperial, a transmis vestea (falsă) că aceasta îl numise co-împărat pentru a o ajuta în conflictul cu Aetius, un eunuc care fusese consilier al împărătesei, și s-a instalat ca nou împărat.
Vestea ajunge imediat la popor, iar oamenii țineau cu Irene. Dar împărăteasa decide să nu recupereze tronul cu forța. O alegere greșită.
Din păcate, Irene este închisă în Palatul Eleutherian, unde trăiește inițial ca o Basilissa (împărăteasă), conform promisiunilor lui Nikefor, dar apoi acesta se teme că împărăteasa ar putea complota împotriva sa și decide să o trimită în exil. Este dusă mai întâi la o mănăstire de pe Insulele Principilor și apoi pe insula grecească Lesbos din Marea Egee, la mănăstirea din Mitilene.
Aici, fără bogăția sa, Irene a trebuit să se întrețină ca orice altă femeie de pe insulă. În data de 9 august 803 a murit, probabil din cauze naturale, iar trupul ei a fost transportat în Insulele Principilor, unde a fost înmormântată.
Sfânta Irene din Atena (sau Irina din Atena)
La câteva decenii după moartea sa, Irene a fost canonizată pentru că a reușit să pună capăt iconoclasmului, a sprijinit clerul creștin și a promovat construirea de lăcașuri de cult în tot Imperiul Bizantin. Irene a devenit sfântă în 864, dar cultul ei, după Marea Schismă din 1054, a rămas limitat la bisericile ortodoxe orientale.
După ani de zile de la moartea sa, rămășițele ei au fost duse la Constantinopol, la Biserica Sfinților Apostoli, unde a fost așezată într-un sarcofag de piatră care a fost jefuit mai întâi de cruciați în 1204 și apoi de musulmani în 1462, când biserica a fost distrusă definitiv. Ceea ce a mai rămas de la ea astăzi este sicriul, făcut acum peste 1000 de ani, păstrat în Hagia Sophia.