Vremurile disperate necesită adesea soluții pe măsură, iar cele mai disperate perioade din istoria omenirii au fost cele în care cele mai puternice dintre națiuni au încercat să se distrugă reciproc.

O astfel de situație critică a fost perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, când aliații au rămas fără resurse necesare pentru a construi echipamente militare și navale. La începutul anilor 1940, armata britanică era într-o situație critică. În Atlanticul de Nord, vasele de aprovizionare britanice erau interceptate și scufundate unul după unul de submarinele germane.

Avioanele armatei britanice ar fi putut proteja vasele comerciale ale Majestății Sale, însă, în acea perioadă, avioanele nu aveau o autonomie de zbor prea mare pentru a survola toate zonele Atlanticului în care se dădeau lupte.

Astfel că, trebuia găsită o modalitate prin care aeronavele să aterizeze și să alimenteze, în mijlocul oceanului. Altfel armata britanică ar fi trebuit să îndure la nesfârșit cum navele sale erau torpilate una câte una.

În aceste condiții, un om de știință britanic, pe nume Geoffrey Pyke, a venit cu o idee fantastică: realizarea unui transportator de aeronave din gheață. Gheața este grea, nu se scufundă, iar orice daună poate fi ușor reparată la fața locului.

Pyke a sugerat ca o mare bucată de aisberg să fie tăiată și trasă în ocean. Cu suprafața sa delimitată, gheața trebuia să fie folosită pe post de platformă de aterizare, fiind și un loc ideal pentru adăpostirea aeronavelor.

Cu toate că propunerea sa părea nebunească, Pyke a reușit să vândă ideea domnului Mountbatten, care a reușit să-l convingă pe Winston Churchill că războiul poate fi câștigat datorită blocurilor imense de gheață.

Churchill a fost de acord, iar proiectul a fost numit „Proiectul Habakkuk”, o referire la un verset din cartea biblică a lui Habakkuk: „… să fiți uimiți cu totul, căci voi face ceva în zilele voastre, pe care nu ați crede-o, chiar dacă vi s-a spus”.

Colosul trebuia să măsoare 610 metri lungime și 180 lățime, cu o cocă groasă de 18 metri. În interiorul platformei de gheață plutitoare, ar fi încăput 200 de avioane de vânătoare Spitfire și un echipaj de 15.000 de oameni. Exista însă o problemă majoră: gheața se topește.

Însă Geoffrey Pyke avea și o soluție pentru asta. Un sistem de răcire masiv alcătuit dintr-o rețea complexă de țevi care aveau rolul de a pompa agent frigorific răcit pe întreaga navă pentru a împiedica gheața să se topească.

Astfel că, au început testele. Un prototip de 1.000 de tone a fost construit pe Lacul Patricia în Munții Canadieni. Un sistem de refrigerare a ținut nava suficient de rece pentru a nu se topi în timpul lunilor de vară.

În timpul testelor, au apărut unele probleme noi. Deși gheața este grea, aceasta este și fragilă. În plus, gheața se deformează sub presiune și o navă la fel de mare ca Habakkuk s-ar scufunda.

Însă, doi cercetători de la Institutul Politehnic din Brooklyn, New York, au venit cu o idee genială.

Ei au descoperit că rumegușul amestecat cu apă, iar apoi înghețat, se transformă într-un material de paisprezece ori mai puternic decât gheața obișnuită și mai dur decât betonul. Experimentele au arătat că acest material nou a fost foarte rezistent. Acest material minune a fost numit pykret, în onoarea lui Pyke.

Inventatorul le-a explicat inginerilor implicați în proiect ce avantaje avea proiectul său: materialul permitea economii considerabile de metal, dar și construirea navei într-un timp foarte scurt.

Materialul miraculos era exact ceea ce Geoffrey Pyke avea nevoie pentru succesul proiectului Habakkuk. Proiectele și planurile pentru construirea transportatorului de aeronave au evoluat. S-au făcut numeroase calcule și s-a stabilit că o navă Habakkuk ar necesita 300.000 de tone de pastă de lemn, 25.000 de tone de izolație din fibră de sticlă, 35.000 de tone de lemn și 10.000 de tone de oțel. Costul inițial a fost fixat la 700 000 £.


Citește și: Armele secrete ale lui Hitler, în cel de-al Doilea Război Mondial


Dar, pe măsură ce proiectul a progresat, costurile au crescut până la 2,5 milioane de lire sterline (mai mult de 100 milioane de lire sterline ar valora în prezent) – o sumă mare, mai ales în timpul războiului. Direcția a ridicat și unele probleme. O navă atât de masivă ar avea o manevrabilitate limitată și o viteză maximă de doar 6 noduri, pe care marina a catalogat-o drept prea mică.

Dar cea mai mare problemă a fost materia primă. La fel ca oțelul, lemnul era disponibil în cantități mici, iar construirea unui singur Habakkuk ar fi afectat serios producția de hârtie. În plus, complexitatea construirii, izolării și răcirii unei astfel de structuri mari ar fi necesitat timp și forță de muncă – lucruri pe care niciunul dintre aliați nu și le puteau permite.

În cele din urmă, proiectul Habakkuk a fost eliminat și au fost întreprinse mai multe măsuri practice. Din august 1943, aliații au primit din partea Portugaliei autorizația de a folosi insulele Azore ca bază aeriană, astfel că au fost amenajate aerodromuri aici, care au facilitat vânătoarea de nave în Atlantic.

Astăzi, singurele rămășițe tangibile ale Proiectului Habakkuk se află la baza lacului Patricia din Alberta, Canada, unde a fost testat prototipul.

amusingplanet.com


Citește și: Ekranoplanul, monstrul din Caspica