Ce s-a întâmplat în 1816, anul în care nu a existat vară
Istoria dezastrelor naturale este presărată cu inundații, uragane și chiar asteroizi, dar cele mai șocante calamități de pe Pământ au venit odată cu erupțiile vulcanice.
Despre erupția vulcanului Vezuviu care a îngropat orașul Pompei se învață la orele de istorie, dar au mai existat vulcani care au devastat Pământul. Printre aceștia se numără vulcanul Tambora din Indonezia care a erupt în anul 1815.
În acea tragedie și-au pierdut viața aproximativ 90.000 de oameni, iar efectele au fost devastatoare. Norul de cenușă a acoperit aproape întreaga emisferă nordică și a împiedicat lumina soarelui să mai ajungă la suprafața Pământului.
În timpul erupției din aprilie 1815, vulcanul a aruncat în atmosferă miliarde de tone de gaz și de cenușă. O mare parte din cenușă a căzut pe insulele din jurul vulcanului Tambora, dar o cantitate semnificativă a rămas în atmosferă, răspândindu-se în jurul lumii.
Catastrofa naturală din 1815 a provocat „iarna vulcanică”. Mai precis, a fost iarnă în plină vară, în anul 1816. În nord-estul Statelor Unite a nins până în luna iunie. Însă, și în alte zone din Europa și China s-au înregistrat ninsori în lunile iunie și iulie.
În iulie şi august, americanii puteau vedea gheaţă pe suprafaţa râurilor şi a lacurilor. Şi mai înfricoşătoare erau schimbările bruşte ale vremii, parcă nişte puseuri de febră ale naturii bolnave: în câteva ore, temperatura creştea până la valorile normale ori le depăşea, ajungând la 35 grade, pentru ca, în alte cîteva ore, să ajungă la punctul de îngheţ.
Din cauza acestei anomalii a vremii, pământul n-a mai rodit destul, astfel încât, pentru unii dintre locuitorii lumii, anul fără vară a fost şi un an fără hrană. O foamete puternică a bântuit în toată emisfera nordică a planetei. Aceea a fost cea mai cumplită foamete a secolului al XIX-lea.
Efectele catastrofei meteorologice propriu-zise au fost şi mai grave din cauza situaţiei economice precare a Europei: multe dintre ţările continentului, secătuite de războaiele napoleoniene, nu aveau rezerve suficiente pentru a face faţă unor astfel de încercări.
Efectele erupţiei din aprilie 1815 s-au resimţit şi în anii următori: iernile 1816-1817 şi 1817-1818 au fost mult mai grele decât de obicei, iar verile anilor 1817 şi 1818 au fost reci, deşi nu la fel de friguroase ca vara din 1816.
Dezastrele meteorologice și foamete din acea vreme, combinate, au produs, de asemenea, un rezultat nedorit: boală. Epidemia de holeră, care a devenit flagelul secolului al XIX-lea, a început probabil după erupția vulcanului Tambora, și a ucis milioane de oameni
Un astfel de dezastru natural, precum cel din anul 1815, se poate întâmpla oricând. Suntem familiarizați cu efectul de seră, în care anumite gaze și particule din atmosferă pot provoca temperaturi globale ridicate, dar erupțiile vulcanice pot provoca efectul opus.
Conform cercetătorilor, când un vulcan erupe, cenușa sa ajunge până la zonele cele mai înalte din atmosferă, iar de acolo se poate răspândi pe tot globul pământesc.
Norii de cenușă blochează radiațiile solare și cauzează o răcire a climei care se poate prelungi până la doi ani de la eveniment.
Totodată, erupțiile vulcanice emană și sulf, sub forma de gaz. Când acest gaz ajunge în stratosferă se transformă în particule de acid sulfuric care reflectă razele solare, contribuind la reducerea numărului celor care ating solul terestru.
O erupție vulcanică de dimensiunea celei din anul 1815 în timpurile noastre ar fi catastrofală. Densitatea populației a crescut considerabil la nivel global în ultimii 200 de ani, iar potențialele victime ar fi de ordinul zecilor de milioane. În plus, transportul aerian ar fi dat peste cap complet, deoarece motoarele avioanelor cu reacție ar fi avariate. În plus, vizibilitatea ar fi scăzută. De asemenea, schimbările climatice globale ar duce la foamete și la boli devastatoare.
Citește și: 15 fenomene incredibile ale naturii care uimesc oamenii de știință
